mai suportabilă. Și care este diferența? Minimă. De fapt, magia este o tehnologie neînțeleasă. Eu vreau să înțeleg ce este piatra filosofală, să o transform într-o tehnologie disponibilă. Utilizabilă.

În acest moment Hendrik înțelese că nu va primi armura din aur și ca urmare nici castelul.

Însă asta nu i se părea atât de tragic.

•

La despărțire îl sărută. Un sărut fierbinte, ațâțător, o îmbrățișare care îl electriză. Ar fi fost dispus ca pentru această femeie să lase totul: familia, viața.

Apoi se calmă. Ea îl eliberă din îmbrățișare, făcu un pas în spate și surâse, sigură pe sine, puternică.

— Mi-a părut bine să te revăd, spuse ea, și îi întinse o carte de vizită, pe care era scris de mână un număr de telefon.

— Dacă vei mai veni în SUA, mă poți suna pe acest număr.

Hendrik luă cartea de vizită, neștiind ce să mai creadă.

— OK.

— Este doar pentru tine. Dacă îl dai mai departe ori dacă abuzezi de el în alt fel, îți voi tăia legătura imediat.

— Sigur, se bâlbâi Hendrik. Am înțeles.

Taxiul se apropie încet, cu respect parcă. Era un automobil mare, nou-nouț, sclipitor, nu o rablă de Yellow Cab newyorkeză.

— De fapt, de unde știai de carte? întrebă totuși Hendrik, nevenindu-i parcă să plece.

Laureen ridică din umeri.

— M-a sunat Reto. Mai cumpărasem de la el niște cărți, volume fără valoare, și știa ce mă interesa. Este o lume mică, secretă, a celor care cumpără cărți vechi și manuscrise furate. Eu am intrat în ea prin intermediul unor cunoștințe de-ale mamei mele. Într-o zi m-a sunat și mi-a povestit despre o carte în care apărea un anume John Scoro. Mi-a fost suficient. Am acceptat să ne întâlnim. A insistat să mi-o predea personal. Și s-a dovedit a fi un tip neserios.

Taxiul opri la oarecare distanță. Șoferul coborî și deschise portiera din spate.

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Hendrik.

— Nu știu. Nu am mai auzit nimic despre el. Laureen făcu un gest cu mâna către automobilul care aștepta: Este timpul!

— Da, răspunse Hendrik, care și-ar mai fi dorit încă un sărut, măcar unul scurt, fugitiv.

Dar Laureen rămase pe loc, devenind deodată rece și el nu mai cuteză o apropiere. Așa că dădu din cap, murmură un Goodbye și urcă în taxi. Când mașina plecă, întoarse capul, dar ea se îndreptase spre casă, fără a-i mai face vreun semn. Asistenta ei aștepta în ușă, cu un notes în mână.

Pe drum, Hendrik se întrebă dacă nu cumva Laureen îl fermecase, îl vrăjise ori îl sedusese. Dacă nu îi făcuse o vrajă, pe care doar ea o cunoștea și o considera tehnologie. Se simțea răvășit cum nu mai fusese niciodată. Și cu fiecare kilometru cu care se îndepărta de ea, creștea în el o durere discretă, dar chinuitoare, ca provocată de un dinte cariat, care nu durea încă tare, dar avea să doară în curând. Doar că durerea aceasta pornea din tot trupul și poate – Hendrik se cutremură la acest gând – din suflet!

Ajunse la New York și, apropiindu-se de centru, totul îi părea mai murdar și mai urât, mai depravat. Sau poate asta era doar în mintea lui? Trebuia să i se pară așa, după ce fusese pentru câteva ore în lumea aproape perfectă a lui Laureen Turner? La reședința ei de la țară, care nu putea fi altfel, pentru că era a ei.

Hendrik privi pe fereastră, văzu balustrade de poduri ruginite, beton fărâmițat, asfalt deformat, clădiri jerpelite, cu prăvălii, și se întrebă: dacă cineva ca Laureen Turner nu era de acord cu această lume, cum putea altcineva să fie de acord cu ea? Ce nu era în regulă cu viața, cu universul, cu întreaga existență?

Când băgă mâna în buzunar, dădu de cartea de vizită de la Laureen. Scoase telefonul ca să îl treacă în agendă, dar nu reuși să îl deschidă.

Se descărcase bateria. Din nou.

Era defect așa cum era totul.

Ajunse la hotel și avu o surpriză plăcută: șoferul nu voia bani. Madam Turner plătise deja. Durerea ușoară, dar stăruitoare deveni mai puternică.

— Mulțumesc, zise Hendrik, încercând să se bucure de gest.

Hotelul nu era prea grozav, dar era scump. Privirea îi căzu pe una dintre vitrine, pe zgârieturile de pe biroul recepției, pe dantura neglijentă a angajatului care îi dădu cheia camerei. În aer plutea un miros neplăcut, de putred.

Din fericire, camera era curată. Cada din baie avea însă crăpături, era îngălbenită de jur-împrejur și mată de la prea mult frecat. Făcu totuși un duș, pentru că simțea nevoia să se curețe și se strădui să nu atingă perdeaua.

Își aduse aminte și de telefon. Scoase încărcătorul, îl setă pe 110 volți și îl introduse în priză. Apoi apucă receptorul grosolan al telefonului fix și începu să formeze un număr. Dar se opri. În Germania era trecut de miezul nopții, Miriam se culcase. Va suna mâine, de la aeroport. Nu era nicio grabă.

Se întrebă unde ar putea să mănânce, dar își aminti cum arătau restaurantele din zonă și îi pieri apetitul. Îi era imposibil să mănânce acum ceva preparat în condiții îndoielnice. I se părea că nu va mai putea mânca niciodată.

În dimineața următoare, în drum către aeroport, avu din nou impresia că privise o lumină orbitoare și orbise. Lumea întreagă i se înfățișa cenușie, neterminată, degenerată, un caz pierdut. Iar oamenii care o populau îi păreau de-a dreptul grotești – acest bărbat monstruos de corpolent, femeia fardată vulgar, tânărul voinic, cu trăsături strâmbe din spatele ferestrei, fata cu proteză la picior, care purta un șort și un tricou cu inscripția „beautiful”.

Iar el în mijlocul lor, la rândul lui un caz lipsit de speranțe. Ce se va alege de el? Șansa sa, unica șansă de a scăpa de lumea cea falsă, dispăruse. Și acum? Însemna că avea să rămână pentru totdeauna în această mlaștină, ca toți ceilalți? Că nu va face niciodată parte dintre cei care își trăiau adevărata viață?

De ce alții, de ce nu el? Toată viața