Nu scăpa de senzația că picase într-o capcană, pe care nu o înțelegea, așa cum un șobolan nu înțelegea cum nimerise într-o cursă din care nu exista ieșire.

Telefonul lui mobil era tot mort, deși îi încărcase bateria. Nici măcar el nu funcționa! Nu era surprins. Dădea de mult semne că este pe ducă. Dar faptul că își dădea duhul tocmai acum, în această situație, avea o semnificație.

Zbura prin Paris, o legătură proastă, așa că trebuia să stea câteva ore în aeroportul Charles De Gaulle, înainte de a lua avionul spre Frankfurt. Nu era deloc practic, dar în graba în care cumpărase biletul, nu putuse face mofturi.

Între timp foamea îi biruise senzația de scârbă, așa că porni prin aeroportul labirintic, în căutarea unui restaurant. Alese unul cu bucătăria deschisă și comandă un pahar cu vin și un preparat cu legume gratinate.

Mâncarea îi făcu bine. Își mai reveni puțin. Era plăcut să simtă cum alcoolul îi domolește furia nebună a gândurilor aflate într-o disperată căutare a unei ieșiri care nu exista, cel puțin nu pentru el.

Golise paharul și vru să mai ceară unul. Ezita încă, gândindu-se dacă va mai fi capabil să conducă la Frankfurt, când lângă el se așeză un bărbat în vârstă, masiv precum un tăietor de lemne, cu niște mâini imense și sprâncene stufoase, albe ca zăpada, care se ridicau spre o chelie tăbăcită de soare și vânt. Venise direct spre el, deși în jur erau o mulțime de mese libere. Îl privi și îi spuse cu o voce gravă:

— Bună ziua, Herr Busske.

Hendrik încremeni de uimire. Îl cunoștea pe acest bărbat? Nu își amintea de el. Era mai bine să nu mai comande încă un pahar cu vin, se gândi el și răspunse prevăzător:

— Bună ziua…?

Uriașul clătină din cap.

— Nu mă cunoașteți. Dar de un timp ați tot încercat să mă sunați. Numele meu este Korbinian Luiz. Sunt păstrător al secretului Ordinului Cavalerilor Teutoni.

Hendrik miji ochii:

— Sunteți… ce, vă rog?

— Păstrător al secretului, repetă bărbatul cel lat în umeri și cu sprâncene albe. Aceasta este funcția cea mai secretă în organizarea noastră. Sunt foarte puțini membri în ordin care știu că acest post există și mai puțini știu ce înseamnă el. Iar cei care știu vor contesta existența și misiunea mea până la ultima lor suflare. Pentru că cel care știe asta înțelege că așa trebuie să facă.

Hendrik apucă paharul gol de lângă el și se întrebă dacă fusese cumva drogat.

— Nu înțeleg absolut nimic.

— Oh, eu cred că înțelegeți, spuse străinul, care purta un costum aproape negru, cam demodat, și un șal albastru de mătase, de sub care se zărea un guler de preot. Este vorba despre armura din aur. Aflată în prezent în posesia unei anume Laureen Turner, pe care dumneavoastră ați vizitat-o ieri.

Era drogat. Ori lumea o luase complet razna. Hendrik clătină din cap, privi în jur și nu înțelese cum totul părea atât de normal. Mese de culoare închisă. Oameni care mâncau și beau în timp ce își priveau telefoanele mobile. În spatele tejghelei, chelneri care preparau cafea și se întrețineau bine dispuși. Meniuri. Calorifere. Suporturi de șervețele. Anunțuri la difuzoare, distorsionate, neinteligibile.

— De unde știți? întrebă Hendrik.

— Oh, asta face parte din sarcinile mele. Să știu tot felul de lucruri, răspunse bărbatul calm. Și din fericire, am acces la surse care îmi permit să aflu de exemplu datele zborurilor dumneavoastră.

— Surse? Ce fel de surse?

Bărbatul se aplecă ușor în față și spuse încet:

— Știți care este cel mai bun serviciu de informații din lume?

— Nu.

— Cel al Vaticanului.

— Oh!

Pe Hendrik îl trecură fiori. Chiar trebuise să asculte asta? De ce nu pleca? Oare trebuia să cheme pe unul dintre agenții de pază care mișunau peste tot, dacă nebunul acesta se ținea după el?

Da, de ce nu proceda așa?

Constată că nu putea să facă asta. Dorința de a afla ce se întâmpla era enormă.

— OK. Vă rog să îmi spuneți încă o dată pe îndelete și clar. V-am căutat, asta este adevărat. Mai bine zis, am sunat la numărul de telefon care apare pe pagina web a ordinului dumneavoastră, și m-am interesat de câteva lucruri care, în general, nu sunt publice. Și ca urmare m-ați găsit, ca să… da, ca să ce?

Pretinsul păstrător al secretului dădu încet din capul lui enorm.

— Oh, nu s-a întâmplat așa. Eu vă am în vizor de mult timp. Așa se spune astăzi, nu? De fapt, de acum vreo treisprezece ani, când, la Zürich, i-ați suflat de sub nas o carte lui Laureen Turner. O carte în care este relatată povestea armurii din aur.

Hendrik înghiți în sec.

— O știți și pe asta?

— Așa ați intrat în atenția mea. Iar eu mă aflu aici pentru că era o ocazie discretă de a vă contacta… ca să vă avertizez.

— De ce să mă avertizați?

— Este nevoie să vă explic mai multe și ar trebui să aveți puțină răbdare. De aceea cred că ar fi mai simplu dacă mai înainte v-ați arunca o privire pe această cărticică. Nicio grijă, avem destul timp până la ora zborului dumneavoastră.

El scoase din buzunar o carte subțire, legată în carton negru, care avea pe pagina de titlu o emblemă cu o cruce simplă.

— Asta este…

Hendrik se opri.

— Nu, zise păstrătorul secretului. Nu este cartea aceea. Dar este din aceeași serie.

Acoperi cartea cu mâna sa mare și continuă:

— Vreau să vă spun de ce este extrem de importantă. Pe la începutul secolului al XIX-lea, unul dintre predecesorii mei, pradă unei anumite înclinații scriitoricești, i-a dat o nouă formă istoriei secrete a ordinului nostru. Cărțile au fost realizate pentru un cerc foarte restrâns de cititori, fiecare fiind tipărită și legată în doar douăzeci de bucăți, câte un exemplar pentru fiecare Ballei…

— Ce este un Ballei?

— Așa se numeau așezămintele Ordinului Cavalerilor Teutoni.

— Înțeleg.

— Motivul pentru care a pus să fie tipărite mai multe volume subțiri în loc de