unul gros a fost că în acest fel fiecare putea citi doar acea parte a poveștii pe care trebuia să o cunoască. O idee care nu știu în ce măsură a fost bună, deoarece când eu am preluat funcția, nu mai exista nicio carte. Pe 6 septembrie 1938 guvernarea național-socialistă germană a dispus prin decret dizolvarea Ordinului Cavalerilor Teutoni și ca urmare s-au făcut confiscări în toate așezămintele noastre. Astfel cărțile au ajuns pe mâini incompetente, s-au pierdut ori au rămas în hambare și poduri până după război. După aceea au fost vândute. Erau căutate de colecționari, printre care mă număr și eu.

Hendrik chibzui asupra celor auzite și ajunse la concluzia că păstrătorul secretului nu cunoștea totul.

— Știți, îl întrebă el, că volumul pe care l-am avut eu a aparținut la un moment dat fizicienei Lise Meitner?

Sprâncenele stufoase se ridicară:

— Aha? Cum ați ajuns la concluzia aceasta?

În câteva cuvinte Hendrik îi relată ce descoperise împreună cu Adalbert despre notița scrisă de mână la sfârșitul volumului. Prevăzător, nu aminti nimic de fratele său.

— Se poate, admise bărbatul în costum negru. Îmi amintesc vag acest nume. Cărțile au fost tipărite în 1880 la Viena. Lise Meitner nu cumva s-a născut acolo?

— Ba da.

— Ar trebui verificat dacă una dintre rudele ei nu a fost cumva cel pe care predecesorul meu l-a însărcinat cu tipărirea. Exemplarul ei a fost tipărit suplimentar, dovadă nota „21/20” de pe pagina de titlu. La tipar se scot mai multe cărți decât se cer, în cazul în care apar rebuturi. Este evident că și acest volum a fost legat și și-a urmat calea lui. Chipul bărbatului masiv se întunecă: Și s-a întâmplat în mod fatal ca istoria aurului diavolului să fi declanșat lanțul de idei ce a dus la cea mai pustiitoare descoperire din istoria omenirii.

El îi dădu lui Hendrik cărticica și adăugă:

— Să nu mai pierdem timpul. Citiți-o.

Hendrik luă cartea și avu senzația unui déjà-vu. Era ca atunci, în anticariatul din Zürich, când ploua cu găleata. Același carton tare îmbrăcat în pânză, același semn pe copertă…

Abia când termină de citit, văzu ceva la care nu se aștepta: titlul poveștii.

20.

Sufletul pierdut

Să revenim la începutul anului 1300, ca să înțelegem ce vremuri tulburi trăiau pe atunci oamenii de peste tot, din cauza transformărilor revoluționare. Se vorbea despre modernitate: muzica se chema ars nova, un predicator, Eckhart, scria despre devotio moderna, iar afurisirile din 1277 au mărit numărul filosofilor care promovau „noua”, dar și blasfemica gândire. În realitate, se anunțau vremuri grele. Dacă secolul trecut fusese unul al prosperității generale pentru creștinii din Apus, acum situația era alta. Banul nu mai avea valoare și lipsa lui se generalizase. Principii jefuiau negustorii, mulți dintre aceștia dădeau faliment. Cei care aveau erau zgârciți, se fereau de săraci. Bunul obștesc se împuțina pretutindeni și în Germania Centrală sate și domenii întregi erau părăsite, pentru că pământul nu mai rodea. În mai multe locuri vitele fuseseră sacrificate pentru că oamenii nu mai aveau cu ce se hrăni.

Multe dintre catedralele a căror construcție începuse nu au mai fost terminate, pentru că asociațiile meșterilor nu își mai permiteau. Era și un semn că creștinătatea nu o ducea bine. Nimeni nu știa cum se ajunsese aici. Doar papa bănuia motivul, dar vorbea despre acesta numai cu puținii lui oameni de încredere. „Totul a început de când a apărut această așa-zisă piatră filosofală”, i-a spus Bonifaciu al VIII-lea episcopului Johann de Bavaria, în seama căruia a lăsat desfășurarea cercetărilor. „Avem de-a face cu un vicleșug al satanei și până când nu va fi găsită piatra, nu putem spera la o îmbunătățire a situației”.

În plus, sfânta biserică creștină s-a confruntat cu atacuri puternice din partea puterilor lumești, și anume din partea regelui francez Filip al IV-lea, căruia i se spunea și „cel Frumos”. Acesta îndrăznise să impoziteze bisericile din regat, pentru a face rost de bani pentru cruciadele lui, și ajunsese până acolo încât să afirme că nu era treaba papei să judece cele lumești, un atac de neiertat, deoarece textele sfinte prevedeau că papei i se conferă putere nelimitată asupra tuturor coroanelor și popoarelor lumii.

Trei ani mai târziu, în timp ce papa se afla în palatul său de vară din Anadni, la sud de Roma, mercenarii regelui francez l-au sechestrat și i-au cerut să se retragă. Pentru că Bonifaciu a refuzat, l-au ținut fără mâncare și apă trei zile, până când locuitorii orașului l-au eliberat și au alungat atacatorii. Dar nu s-a terminat cu bine. Cu sănătatea șubrezită, papa s-a întors la Roma, unde a murit după câteva săptămâni.

Benedict al XI-lea, care i-a urmat, a murit la câteva luni după ce a fost ales și după doi ani de sedis vacantia a devenit papă un francez, Jakob de Cahors, aflat sub influența coroanei franceze, și sub numele de Clement al V-lea s-a stabilit în Avignon. Acest lucru a deranjat mulți oameni. Papa de la Avignon și-a făcut rude episcopi și a vândut demnități bisericești, devenind o caricatură oribilă a păstorului spiritual.

Cu toate acestea, nici după moartea lui nu a fost mai bine, au urmat trei ani la rând cu ploi nesfârșite și recolte proaste, așa că între 1315 și 1318 au fost foamete și scumpiri, și multă lume a murit.

Iar piatra filosofală a rămas de negăsit, deși membrii Ordinului Cavalerilor Teutoni au cercetat toate zvonurile și urmele, așa cum îi însărcinase în secret papa Bonifaciu. Cel care supraveghea aceste cercetări era tot episcopul Johann. Acesta rămăsese la Roma, urmând porunca lui Bonifaciu, ca niciun rege francez, și în general niciun rege să nu afle de existența pietrei filosofale, pentru că aceștia, supuși lăcomiei, ar folosi-o în scopurile proprii. Astfel că papa Clement nu a știut nimic despre aceasta și cum niciodată nu a venit la Roma, nici episcopul Johann nu a fost la Avignon.

Dar în anul 1327, în orașul Kowal, în care s-a născut viitorul rege al Poloniei Cazimir cel Mare, după topirea zăpezii, un bărbat a mărturisit