de inimă!” se gîndi el, simţind că şi pe el îl ustură ochii. In acelaşi timp, un nor neplăcut îi întunecă sufletul şi, de îndată, îl străfulgera gîndul perfid, dacă nu cumva acest om de inimă se şi trecuse în cartea de imobil, ca locatar, în apartamentul răposatului, deoarece au mai fost pe lume şi astfel de cazuri.

— Iertaţi-mă, eraţi prieten cu răposatul Misa? întrebă el, ştergîndu-se cu mîneca la ochiul stîng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev răvăşit de o profundă întristare. Dar acesta plîngea atît de amarnic, încît nu puteai înţelege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, şi în două!” După ce boci pe săturate, Koroviev se desprinse în sfîrşit de perete şi rosti:

— Nu, nu mai pot! Mă duc să iau trei sute de picături de valeriană eterată... şi, întorcînd spre Poplavski o faţă răvăşită de lacrimi, adăugă: Astea-s tramvaiele!

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dumneavoastră mi-aţi trimis telegrama? întrebă Maximilian Andreevici, chinuindu-se să ghicească cine ar putea fi acest plîngăreţ ciudat.

— El, răspunse Koroviev, şi arătă cu degetul spre motan. Poplavski holbă ochii, presupunînd că nu auzise bine.

— Nu, nu sînt în stare, nu mai pot, continuă Koroviev smiorcăindu-se. Numai cînd mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior... o roată atîrnă zece puduri... Trosc! Mă duc să mă vîr în pat, să adorm, să uit...

Spunînd acestea, dispăru din vestibul. Motanul se mişcă, sări de pe scaun, se aşeză pe labele dinapoi, îşi puse labele dinainte în şolduri, deschise botul şi spuse:

— Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei?

Maximilian Andreevici simţi cum ameţeşte, mîinile şi picioarele îi amorţiră, scăpă geamantanul şi se lăsă pe scaun în faţa motanului.

— Ţi-am vorbit ruseşte, mi se pare, spuse cu severitate motanul, altceva ce mai vrei?

Poplavski însă rămase fără grai.

— Buletinul de identitate! răcni motanul, întinzînd o labă durdulie.

Pierzînd uzul raţiunii şi văzînd înaintea sa doar cele două scîntei arzînd în ochii motanului, Poplavski îşi scoase din buzunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul luă de pe măsuţa de sub oglindă nişte ochelari cu ramă neagră groasă, şi-i arboră pe nas făcîndu-se şi mai impunător; apoi smulse buletinul din mîna tremurătoare a lui Poplavski.

„Interesant, oare voi leşina sau nu?”... se gîndea unchiul. De departe, se auzeau smiorcăielile lui Koroviev, tot vestibulul se umpluse de miros de eter, valeriană şi încă ceva greţos.

— Ce secţie ţi-a eliberat documentul? întrebă motanul, privind atent pagina.

Dar nu primi nici un răspuns.

— Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul plim-bîndu-şi laba pe act şi ţinîndu-l cu josul în sus. Păi sigur. Cunosc secţia asta care eliberează acte la fieşcine. Eu, de pildă, nu l-aş fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aş fi eliberat! Mi-aş fi aruncat mai întîi ochii pe faţa dumitale şi te-aş fi refuzat. Motanul se mîniase în asemenea hal, încît trînti actul pe podea. Participarea dumitale la înmor-mîntare se contramandează, urmă el pe un ton oficial. Fă bine şi pleacă acolo unde domiciliezi. Şi răcni spre uşă: Azazello!

La această chemare, în vestibul veni în fugă, strîns într-un tricou negru şi cu un cuţit înfipt la brîu, un bărbat mic, roşcat, şchiop, cu un clonţ gălbui ieşind din gură şi cu albeaţă la ochiul stîng.

Poplavski simţi că se înăbuşă, se ridică şi se dădu înapoi ţinîndu-se de inimă.

— Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieşind din vestibul.

— Poplavski, spuse încet şi fonfăit bărbatul care intrase, nădăjduiesc că totul e limpede?

Poplavski dădu afirmativ din cap.

— Intoarce-te imediat la Kiev, continuă Azazello. Stai acolo cuminte, nu crîcni şi mută-ţi gîndul; n-ai să pupi nici un apartament la Moscova. Înţeles?

Acest pitic, care-l înspăimîntase de moarte pe Poplavski cu clonţul lui, cu cuţitul şi cu ochiul saşiu, îi ajungea economistului numai pînă la umăr, dar acţiona energic şi organizat.

În primul rînd ridică actul şi-l înmînă lui Maximilian Andreevici care-l luă cu o mînă vlăguită. Apoi, numitul Azazello ridică cu o mînă geamantanul, cu cealaltă deschise uşa şi, ţi-nîndu-l de braţ pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. Fără a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelită într-un ziar unsuros, o găină uriaşă friptă, cu un picior lipsă, şi o puse pe palier. Pe urmă scoase două rînduri de lenjerie, o curea de ascuţit briciul, un carnet şi un toc; şi toate acestea le împinse cu piciorul în casa scării, lăsînd pe palier numai găina. Tot într-acolo zbură şi valiza goală. Se auzi cum se rostogolea huruind şi, judecind după sunet, îi sărise capacul.

Pe urmă, banditul cel roşcat apucă găina de unicul picior şi izbi atît de straşnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încît trupul găinii se desprinse şi Azazello rămase numai cu piciorul în mînă. „Totul se învălmăşise în casa Oblonski”, după cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus şi în cazul de faţă. Da! Totul se învălmăşise în ochii lui Poplavski. Văzu un fel de scînteie prelungă, care apoi luă înfăţişarea unui şarpe îndoliat ce stinse pentru o clipă lumina zilei senine de mai, şi Poplavski zbură pe scări în jos, ţinîndu-şi în mînă documentul.

Zbură aşa pînă la prima cotitură, izbi la palierul următor cu piciorul într-un geam şi se aşeză pe o treaptă. Pe lîngă el trecu, sărind din treaptă în treaptă, găina fără picioare şi se prăbuşi în casa scării. Azazello, rămas sus, înfulecă într-o clipă carnea de pe picior, vîrî osul în buzunarul lateral al tricoului, se întoarse în apartament şi trînti uşa cu zgomot.

În vremea aceasta, de jos răsunară paşi. Cineva urca tiptil treptele.

După ce mai parcurse un etaj, Poplavski se aşeză pe o banchetă de lemn, întîlnită în cale şi-şi trase răsuflarea.

Urca un omuleţ în vîrstă, pirpiriu, cu o faţă neobişnuit de tristă, într-un costum de modă veche din alpaca, cu o pălărie de pai, tare, cu panglică verde. Se opri lîngă Poplavski.

— Îngăduiţi-mi să vă întreb, cetăţene, se informă cu tristeţe omul, unde este apartamentul numărul 50?

— Mai sus, răspunse scurt Poplavski.

— Cu plăcere vă mulţumesc, cetăţene, spuse omul