Se naşte întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andreevici alergă la miliţie să se plîngă de bandiţii care-l atacaseră ziua-nămiaza mare? Nu, în nici un caz, o putem afirma cu toată tăria. Să intri la miliţie şi să spui că, vedeţi dumneavoastră, un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cuţit... Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adevăr o persoană inteligentă.

Ajunse jos şi chiar lîngă ieşire zări o a doua uşă care dădea într-un soi de cămară. Geamul ei era spart. Poplavski îşi ascunse buletinul în buzunar, aruncă o privire în jur, nădăjduind să-şi găsească lucrurile aruncate. Dar nici urmă de ele. Singur se minună cît de puţină amărăciune îi pricinuia pierderea, îl preocupa un alt gînd interesant şi ademenitor: să mai verifice încă o dată cu ajutorul acelui omuleţ apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se află, înseamnă că se duce acolo pentru prima oară. Deci, în momentul de faţă, e gata să cadă drept în ghearele bandei care se cuibărise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea că omuleţul va ieşi foarte curînd din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai intenţiona, fireşte, să se ducă la înmormîntarea nepotului său şi, pînă la plecarea la Kiev, era încă destulă vreme. Economistul aruncă o privire în jur şi se strecură în cămară.

În timpul acesta, departe, sus, se trînti o uşă. „A intrat”, îşi zise Poplavski cu o strîngere de inimă. În cămară era răcoare şi duhnea a şoareci şi a cizme. Maximilian Andreevici se aşeză pe un butuc de lemn şi se hotărî să aştepte. Avea o poziţie favorabilă: din cămară se vedea tocmai uşa de la scara a şasea.

Dar unchiul din Kiev trebui să aştepte mai mult decît îşi închipuise. În tot timpul acesta, scara rămase pustie. Se desluşea bine orice se petrecea; într-un tîrziu, la etajul patru pocni o uşă. Poplavski îngheţă. „Da, sînt paşii lui. Coboară”... Se deschise o uşă cu un etaj mai jos. Paşii se potoliră. Răsună un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui... Se auzi parcă: „Lasă, pentru numele lui Dumnezeu...” Poplavski îşi lipi urechea de geamul spart. Auzi un rîs de femeie. Paşi repezi şi uşori în jos. Şi iată apărînd un spate de femeie. Cu o poşetă verde în mînă, ieşea din hol în curte. Acum paşii omuleţului răsunară din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiază în apartament! Nu cumva face parte şi el din bandă? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis uşa de sus. Bine, să mai aşteptăm...”

De data asta n-avu mult de aşteptat. Zgomotul unei uşi. Paşi. Paşii se sting. Tăcere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisică. Paşi mai repezi, mărunţi, coborînd în jos, în jos, mereu în jos!

Poplavski nu aşteptase degeaba. Făcîndu-şi semnul crucii şi mormăind ceva, omul cel trist zbura pe scări, fără pălărie, cu o faţă de nebun, cu chelia zgîriată şi cu pantalonii complet uzi. Începu să tragă de clanţa uşii de la ieşire, speriat cum era, nedîndu-şi seama dacă se deschide în afară sau înăuntru; apoi, îi veni de hac şi zbură în curte, spre soare.

Verificarea apartamentului fusese efectuată. Fără să se mai gîndească la nepotul răposat ori la apartament, cutremurat de gîndul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andre-evici, şoptind întruna trei cuvinte: „totu-i limpede, totu-i limpede!”, ieşi fuga din imobil. Peste cîteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev.

Cîtă vreme economistul stătuse ascuns în cămară, omuleţului pirpiriu i se întîmplase o istorie dintre cele mai neplăcute. Era bufetier la Teatrul de varietăţi, se numea Andrei Fokici Sokov. In timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se ţinuse la o parte de evenimente; de remarcat e numai faptul că devenise mai trist decît era de obicei şi, pe deasupra, că se informase la curierul Karpov unde trăsese magul sosit din străinătate.

Aşadar, după ce se despărţi de economist pe palier, bufetierul ajunse la etajul patru şi sună la apartamentul 50.

I se deschise de îndată, dar bufetierul tresări, se trase înapoi şi mai zăbovi în prag. Era de înţeles! îi deschisese o jună care n-avea nimic altceva pe ea decît un şorţuleţ cochet de dantelă şi o bonetă albă pe cap. În picioare, ce-i drept, purta nişte pantofi aurii. Avea un trup desăvîrşit, şi singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gît.

— Intraţi o dată, de vreme ce aţi sunat, spuse juna pironin-du-l pe bufetier cu nişte ochi verzi şi desfrînaţi.

Andrei Fokici oftă, clipi şi, scoţîndu-şi pălăria, păşi în vestibul. Tocmai atunci, în vestibul sună telefonul. Punîndu-şi un picior pe scaun, impudica subretă ridică receptorul şi spuse:

— Alo!

Bufetierul nu ştia unde să-şi ascundă ochii, se foia de pe un picior pe altul, gîndind: „Halal subretă mai are şi străinul ăsta! Ptiu, ce spurcăciune!” şi, ca să nu se spurce, privi în lături cam cruciş.

Întreaga încăpere, spaţioasă şi semiobscură, era împînzită cu fel de fel de lucruri neobişnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncată o mantie îndoliată, căptuşită cu un material purpuriu, pe măsuţa de la oglindă zăcea o sabie lungă cu mîner de aur scînteietor. Alte trei săbii cu minere de argint stăteau rezemate într-un colţ, tot aşa de firesc, ca nişte umbrele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atîrnau berete cu pene de vultur.

— Da, spuse subreta la telefon. Cum, baronul Meigel? Vă ascult. Da, domnul artist este acasă astăzi. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, are oaspeţi... Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora douăsprezece noaptea. Terminînd convorbirea, puse receptorul la loc şi se adresă bufetierului: Ce doriţi?

— Trebuie să-l văd negreşit pe cetăţeanul artist.

— Cum? Chiar pe dînsul în persoană?

— Pe dînsul, răspunse trist bufetierul.

— Am să întreb, zise, parcă şovăielnic, femeia şi, întredes-chizînd o uşă care dădea în cabinetul răposatului Berlioz, anunţă: Cavalere, a venit un om mărunţel care spune că trebuie să-l vadă negreşit pe messire.

— Să intre, răsună din cabinet glasul spart