— Poftiţi în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbrăcate omeneşte şi, crăpînd uşa spre salon, părăsi vestibulul.

Intrînd unde fusese invitat, bufetierul uită pînă şi de treaba pentru care venise, într-atît îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia văduvei bijutierului, dispărută fără urmă), se prelingea o lumină neobişnuită, ca într-o biserică. În şemineul străvechi, uriaş, deşi afară era o zi caldă, de primăvară, duduia un foc viu. În cameră însă nu era deloc cald; dimpotrivă, cînd intrai, te izbea o umezeală de pivniţă. În faţa şemineului, pe o blană de tigru, şedea un motan negru uriaş, care-şi mijea blajin ochii, fixînd flăcările din şemineu. Mai era acolo şi o masă: privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tresări: era acoperită cu un brocart bisericesc. Pe masă se lăfăiau o mulţime de sticle burduhănoase, pline de praf şi mucegai. Printre sticle sclipea un platou, care se vedea bine că era din aur curat. În faţa şemineului, un individ scund, roşcat, cu un cuţit la brîu, prăjea cîteva bucăţi de carne înfipte în vîrful unei săbii lungi de oţel. Sucul picura direct în flăcări, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coşul şemineului. Mirosea a friptură, a parfum foarte tare şi a tămîie, din care cauză bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz şi ştia că locuise aici, se gîndi că se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui răposat. Dar alungă acest gînd ca pe ceva lipsit de noimă.

Uluit, auzi deodată o voce profundă de bas, interogativă:

— Cu ce vă pot fi util?

În aceeaşi clipă bufetierul descoperi în umbra încăperii pe cel de care avea nevoie.

Magicianul stătea tolănit pe un divan jos, imens, cu o mulţime de perne aruncate ici şi colo. Bufetierului i se păru că străinul nu avea pe el decît lenjerie neagră de corp şi pantofi negri cu botul ascuţit.

— Sînt, începu cu amărăciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de varietăţi...

Actorul întinse înainte o mînă cu degetele încărcate de pietre scînteietoare, ca şi cînd ar fi vrut să oprească vorbele vizitatorului său, şi începu înflăcărat:

— Nu, nu, nu! Nici un cuvînt în plus! în nici un caz, niciodată! N-am să iau în gură nimic de la bufetul dumitale! Aseară, stimabile, am trecut pe lîngă tejgheaua dumitale şi nu pot uita nici pînă azi nisetrul şi brînza! scumpul meu, brînză de culoare verde nu există! Te-a păcălit cineva. Brînza trebuie să fie albă. Da, şi ceaiul?! Nişte lături! Am văzut cu ochii mei cum o tînără cam murdară turna apă rece din găleată în uriaşul dumitale samovar, şi în acelaşi timp clienţii continuau să fie serviţi cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, aşa ceva e inadmisibil.

— Scuzaţi-mă, vă rog, încercă să riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neaşteptat, n-am venit în problema asta, şi nisetrul n-are nici în clin, nici în mînecă...

— Cum adică, nici în clin, nici în mînecă, dacă era stricat?

— Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospeţime de gradul doi, îi comunică bufetierul.

— E o prostie, puişorule!

— Ce e o prostie?

— Prospeţimea de gradul doi! Prospeţimea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proaspăt, ori nu e. Dacă nisetrul are prospeţimea de gradul doi, înseamnă că s-a împuţit.

— Scuzaţi, vă rog... Începu din nou bufetierul, neştiind cum să scape de artistul care-i căuta nod în papură.

— Nu pot scuza, îi răspunse acesta cu hotărîre.

— Am venit în altă problemă, îngînă amărît de-a binelea bufetierul.

— în altă problemă? ce altă problemă poate să te aducă la mine? dacă nu mă înşală memoria, din persoanele înrudite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decît cu o vivandieră, dar şi asta demult, pe cînd nici nu erai venit pe lume. Totuşi, sînt bucuros să te primesc, Azazello! Un taburet pentru domnul responsabil de bufet!

Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu colţul lui, şi-i dădu cu dibăcie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în cameră.

— Vă mulţumesc respectuos, rosti timid responsabilul şi se lăsă pe taburet. În aceeaşi clipă, un picior din spate se rupse trosnind, şi bietul vizitator se prăbuşi, izbindu-se zdravăn

cu dosul de podea. În cădere, agăţă cu piciorul un alt taburet din faţa lui şi-şi răsturnă peste pantaloni o cupă plină de vin negru.

— Vai, nu cumva te-ai lovit? exclamă artistul.

Azazello îl ajută pe ghinionist să se ridice şi-i oferi alt taburet. Cu vocea adînc îndurerată, acesta refuză propunerea gazdei de a-şi scoate pantalonii pentru a-i pune la uscat în faţa focului. Simţindu-se nespus de stingherit în hainele şi lenjeria ude leoarcă, se aşeză prevăzător pe al doilea taburet.

— îmi place să şed pe scaune joase, urmă artistul. Nu e nici prea periculos cînd cazi. Aşadar, ne-am oprit la nisetru. După cum am mai spus, dragul meu, prospeţime, prospeţime şi iar prospeţime! aceasta trebuie să fie deviza fiecărui bufetier. Apropo, n-ai vrea să guşti...

La aceste cuvinte, în lumina purpurie a şemineului, în faţa vizitatorului sclipi o spadă, şi Azazello puse pe farfuria de aur o bucată sfîrîitoare de carne, apoi o stropi cu zeamă de lămîie şi-i întinse bufetierului o furculiţă de aur cu doi dinţi.

— Vă mulţumesc frumos, dar eu...

— Te rog, te rog să guşti!

Din politeţe, responsabilul băgă o bucăţică în gură şi simţi imediat că mestecă ceva într-adevăr foarte proaspăt şi, îndeosebi, ceva grozav de gustos. Dar, după ce mestecă bucăţica de carne aromată şi suculentă, fu cît pe ce să se înece şi să cadă din nou. Din camera de alături veni în zbor o pasăre mare, neagră, atingînd uşor cu aripa chelia bufetierului. Se aşeză pe tăblia şemineului alături de ornic. Era o bufniţă. „Doamne, Dumnezeule! îşi zise Andrei Fokici, nervos ca toţi bufetierii. Halal apartament, n-am ce spune!”

— O cupă de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin preferi? Din ce ţară?

— Vă mulţumesc... nu sînt băutor...

— Rău faci! Atunci poate doreşti o partidă de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, cărţi?

— Nu joc, răspunse, sfîrşit, bufetierul.

— Rău de tot, conchise gazda. Treaba dumitale,