dar după mine, bărbaţii care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase şi de o discuţie la o masă amicală ascund ceva necurat. Oamenii de soiul ăsta sau sînt bolnavi, sau mizantropi. Nu-i mai puţin adevărat că există şi excepţii. Uneori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun ospăţ s-au aflat şi ticăloşi notorii!... Aşadar, te ascult.

— Aseară aţi binevoit să faceţi scamatorii...

— Eu? sări uimit magicianul. Gîndeşte-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta!

— Vă rog să mă scuzaţi, rosti buimac bufetierul. Bine, dar... şedinţa de magie neagră...

— A, da, da! Dragul meu, am să-ţi dezvălui o taină. Nu sînt deloc artist. Pur şi simplu doream să-i văd pe moscoviţi în mulţime, şi cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, şi suita mea — făcu un semn în direcţia motanului — a organizat acest spectacol; în ce mă priveşte, eu am stat şi m-am uitat la moscoviţi. Dar, te rog, nu te schimba la faţă şi spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine?

— Binevoiţi să vă reamintiţi că printre altele au căzut din tavan nişte hîrtii. Bufetierul coborî vocea şi privi jenat în jur. Bineînţeles, lumea a sărit buluc să le prindă. In pauză vine la bufet la mine un tînăr şi-mi dă o hîrtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble şi jumătate. Apoi altul...

— Tot un tînăr?

— Nu, unul în vîrstă. Apoi un al treilea, al patrulea... Le-am dat la toţi restul. Azi-dimineaţă verific casa şi, în loc de bani, dau peste bucăţi de hîrtie tăiată. Au păgubit bufetul cu o sută nouă ruble.

— Vai, vai, vai! se miră actorul. Cum puteau să creadă că sînt bani adevăraţi? Nici nu concep măcar că au făcut-o intenţionat!

Bufetierul aruncă o privire piezişă şi tristă în jur, fără să scoată o vorbă.

— Să fi fost nişte escroci? îl întrebă alarmat magul pe musafir. E posibil ca printre moscoviţi să existe escroci?

Drept răspuns, păgubaşul zîmbi cu atîta amărăciune, în-cît nu mai încăpea nici o îndoială; da, printre moscoviţi erau şi escroci.

— Ce josnicie! se revoltă Woland. Eşti un om sărac... Nu-i aşa?

Bufetierul îşi strînse capul între umeri, aşa încît se vedea limpede că e un om sărac.

— Cit ai la casa de economii?

Tonul întrebării era plin de simpatie, totuşi o întrebare de felul ăsta numai delicată n-o poţi numi. Bufetierul se fîstîci.

— Două sute patruzeci şi nouă de mii de ruble, la cinci case de depuneri, dădu replica din camera vecină o voce spartă, iar acasă, sub duşumea, încă două sute monede de aur a cîte zece ruble.

Bufetierul rămase parcă lipit de taburet.

— Ei, la urma urmei, nu e cine ştie ce sumă, îi spuse îngăduitor Woland musafirului. Deşi, nici de banii ăştia nu ai nevoie. Cînd ai să mori?

De data aceasta bufetierul se revoltă.

— Nimeni n-o poate şti, şi pe nimeni nu priveşte.

— Ţi-ai găsit! „Nimeni n-o poate şti!” se auzi aceeaşi voce mizerabilă din cabinet. Ce să spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitară nr. 1 din Moscova, salonul patru.

Faţa condamnatului se făcu galbenă ca ceara.

— Nouă luni... calcula îngîndurat Woland. Două sute patruzeci şi nouă de mii... una peste alta, revine la douăzeci şi şapte de mii pe lună... cam puţin, dar dacă duci o viaţă modestă, ajunge... Unde mai pui şi monedele de aur...

— De monedele de aur nu se va atinge, se băgă pe fir aceeaşi voce, care îngheţa inima bufetierului. După moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolată, iar monedele găsite sub podea vor fi expediate la banca de stat.

— Nici nu te-aş sfătui să te internezi la clinică, continuă artistul. Ce sens are să mori într-un salon, în gemetele şi hor-căielile unor bolnavi condamnaţi la moarte? N-ar fi mai bine să faci un chef grozav cu aceste douăzeci şi şapte de mii şi apoi să iei otravă, să te muţi pe lumea cealaltă în sunetul strunelor, înconjurat de femei frumoase, ameţite de vin, şi de prieteni — oameni de viaţă?

Viitorul răposat şedea nemişcat. Îmbătrînise din cale-afară în cîteva clipe. Cearcăne vineţii îi umbreau ochii, obrajii i se scofîlciseră, falca de jos îi atîrna.

— Dar ne-am cam lăsat pradă visării, exclamă amfitrionul. Să trecem la lucruri concrete. Arată-mi, te rog, bucăţile dumi-tale de hîrtie.

Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl desfăcu şi încremeni. În pachet erau bancnote adevărate de cîte zece ruble.

— Dragul meu, eşti într-adevăr bolnav, spuse Woland, strîngînd din umeri.

Bufetierul, cu un zîmbet dement, se ridică de pe taburet.

— A-a-a... bîlbîi el... dar dacă ele din nou vor... aia...

— Hm, căzu pe gînduri artistul. Atunci să treci din nou pe la noi. Mai pofteşte, sînt bucuros de cunoştinţă...

Din cabinet ţîşni Koroviev şi, repezindu-se la bufetier, îi înşfacă mîna şi începu să i-o scuture, rugîndu-l să transmită tuturor, dar absolut tuturor, complimente. Năucit de-a bine-lea, Andrei Fokici o luă din loc spre antreu.

— Hella, condu-l pe domnul! strigă Koroviev.

Din nou roşcata cea despuiată se afla în antreu! Bufetierul se strecură pe uşă, piuind: „La revedere”, şi se îndepărtă cu pas de om beat. Coborînd scara, se opri, se aşeză pe o treaptă, scoase pachetul şi-l verifică. Banii erau la locul lor.

Tocmai atunci, dintr-un apartament pe acelaşi palier ieşi o femeie cu o geantă verde. Văzînd omul de pe trepte, care privea tîmp la banii ce-i avea într-un pachet, femeia zîmbi, spunînd gînditoare:

— Ce casă păcătoasă şi la noi... Ăsta s-a cherchelit dis-de-dimineaţă... geamul de pe scara noastră iar l-a spart careva!

Uitîndu-se însă mai atent la bufetier, adăugă:

— Tii, ce mai bănet, să-l mănînci cu lingura!... Mai bine l-ai împărţi cu mine, cetăţene. Ce zici?

— Pentru numele lui Cristos, lasă-mă în pace! spuse speriat bufetierul, vîrîndu-şi banii cu îndemînare în buzunar.

Femeia izbucni în rîs.

— Lua-te-ar naiba, zgîrie-brînză! Am glumit... şi începu să coboare scara.

Bufetierul se ridică încet, îşi duse mîna la pălărie s-o îndrepte şi descoperi cu uimire că n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut să se mai