— Ce mai vrei? îl întrebă blestemata de Hella.

— Mi-am uitat pălărioara... şopti bufetierul împungîn-du-şi cu degetul chelia. Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul îşi scuipă mental în sîn şi închise ochii. Cînd îi deschise din nou, Hella îi întindea pălăria şi o spadă cu mînerul negru.

— Nu-i a mea... şopti bufetierul, dînd la o parte spada şi punîndu-şi cu repeziciune pălăria pe cap.

— Ai venit fără spadă? se miră Hella.

Bufetierul mormăi ceva şi se repezi pe scară în jos. Nu-şi dădu seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creştet şi-i era prea cald cu pălăria. O scoase şi sări în sus de groază, scăpînd un ţipăt înfundat. Ţinea în mîini o beretă de catifea cu o pană ponosită de cocoş. Îşi făcu semnul crucii. În aceeaşi clipă, bereta scoase un mieunat, se prefăcu într-un pisoi negru şi, sărind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, îşi înfipse ghearele în chelia lui. Cu un răcnet desperat, bufetierul o luă la goană în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie şi o zbughi pe scară în direcţia opusă.

Ieşind la aer, bufetierul străbătu în trap mărunt drumul pînă la poartă şi părăsi pentru totdeauna acel cuib al diavolului — imobilul cu numărul 302 bis.

Se ştie cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieşind în goană din gang, aruncă o privire sălbatică în jur, ca şi cînd ar fi căutat ceva. Peste cîteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici n-apucă să rostească bine:

— Spuneţi-mi, vă rog... şi farmacista exclamă:

— Cetăţene, capul dumitale e numai zgîrieturi! După alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul află că cei mai buni specialişti în boli de ficat sînt profesorii Bernadski şi Kuzmin. Interesîndu-se care e mai aproape, află, în culmea bucuriei, că profesorul Kuzmin locuieşte chiar a doua casă de-acolo, într-o vilişoară albă şi peste încă două minute intra în acea vilişoară.

Înăuntru totul era străvechi, dar foarte, foarte intim. În amintirea bufetierului rămase o dădacă bătrînă, care îi ieşise prima în întîmpinare. Bătrîna vru să-i ia pălăria, dar, fiindcă nu avea aşa ceva, plecă molfăind cu gura-i ştirbă.

În locul ei, lîngă oglinda aşezată sub o arcadă, se afla acum o femeie de vîrstă mijlocie, cu halat alb, care-i declară că nu-l poate înscrie decît pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de făcut. Aruncînd o privire stinsă ca de muribund pe sub arcadă şi văzînd că în încăperea ce putea fi numită camera de aşteptare şedeau trei pacienţi, şopti:

— Sînt grav bolnav, pe moarte...

Femeia privi nedumerită capul bandajat al pacientului si spuse după un moment de ezitare:

— Dacă-i aşa... şi-l lăsă să treacă pe sub arcadă.

În aceeaşi clipă, uşa de vizavi se deschise, şi în cadrul ei străluci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse:

— Cetăţeni, bolnavul acesta va intra peste rînd.

Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se si trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelungă nu avea nimic din aerul înspăimîntător, solemn, al unui cabinet medical.

— Ce-aţi păţit? îl întrebă cu vocea caldă profesorul Kuzmin, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat

— Adineauri am aflat dintr-o sursă sigură, răspunse bufetierul, examinînd cu privirea sălbăticită o fotografie de grup înrămată, că în februarie viitor voi muri de cancer la ficat Vă implor, opriţi evoluţia bolii.

Profesorul Kuzmin se lăsă pe speteaza înaltă în stil gotic a fotoliului său de piele.

— Iertaţi-mă, dar nu vă înţeleg... Aţi fost la vreun medic? De ce aveţi capul bandajat?

— Ce medic... Dacă l-aţi fi văzut pe medicul ăsta... răspunse bufetierul şi începu deodată să clănţăne din dinţi în ce priveşte capul, daţi-l dracului, n-are nici în clin, nici în mî-neca... Altceva vă rog... Opriţi evoluţia bolii!...

— Daţi-mi voie, cine v-a spus asta?

— Credeţi-l! îl ruga fierbinte bufetierul. Ştie el bine ce ştie!

— Nu pricep nimic, spuse profesorul, dînd din umeri si indepartrndu-se cu fotoliu cu tot de masă. Cum poate să ştie dumnealui cînd veţi muri? Cu atît mai mult, cu cît nici nu-i medic!

— În salonul patru, răspunse bufetierul. Profesorul se uită lung la pacient, la capul lui, la pantalonii uzi, şi-şi spuse: „Asta mai lipsea; e nebun    „

— Obişnuiţi să beţi votcă? îl întrebă el

— În viaţa mea n-am pus votcă în gură.

Atunci profesorul îl puse să se dezbrace şi să se culce pe canapeaua rece, tapisată cu muşama. Îi pipăi burta, şi bufetierul se însenină, întrucît Kuzmin îi spuse categoric că în prezent, cel puţin în clipa de faţă, nu găseşte nici un indiciu de cancer. Totuşi, dacă lucrurile stau aşa, adică dacă-i e teamă, dacă a dat peste un şarlatan care l-a băgat în sperieţi, trebuie să facă toate analizele...

Profesorul umplu cîteva foi de hîrtie, explicîndu-i unde să meargă şi ce să ducă. Afară de asta, îi dădu un bilet către pro-fesorul-neuropatolog Bourre, spunînd pacientului că sistemul lui nervos este complet zdruncinat.

— Cît vă datorez, domnule profesor? întrebă bufetierul cu o voce duioasă şi tremurătoare, scoţînd un portofel umflat doldora.

— Cît doriţi, răspunse sec şi scurt profesorul. Pacientul scoase treizeci de ruble şi le puse pe masă, apoi, pe neaşteptate, puse încetişor, cu o mişcare felină, peste bancnote, un fişic zăngănitor, învelit într-o hîrtie de ziar.

— Ce-nseamnă asta? întrebă Kuzmin, răsucindu-şi mustaţa.

— Vă rog să primiţi, cetăţene profesor, şopti el, vă implor, opriţi evoluţia cancerului.

— Să-ţi iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mîndru de el. Mai bine ţi-ai îngriji nervii. Chiar rnîine să-ţi duci urina la analiză, să nu bei mult ceai, iar mîncarea să fie complet nesărată.

— Nici în supă să nu pun sare?

— Nicăieri, îi ordonă Kuzmin.

— O-of! exclamă întristat bufetierul şi, privindu-l duios pe profesor, strînse aurul şi o luă spre uşă de-a-ndăratelea.

În seara aceea profesorul nu avusese prea mulţi pacienţi; cînd pogorî amurgul, plecă şi ultimul dintre ei. Scoţîndu-şi halatul, aruncă o privire spre locul unde bufetierul lăsase banii şi, în loc de bancnote, văzu trei etichete de la şampania „Abrau-Dursot”.

— Dracu ştie ce-o mai fi şi asta! bolborosi Kuzmin tîrîn-du-şi poalele