halatului pe podea şi pipăind hîrtiile. Pesemne că ăsta nu-i numai schizofrenic, ci şi escroc! Nu înţeleg ce a vrut de la mine? Recomandaţie scrisă pentru analiza urinei? M-aş mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele! Profesorul se năpusti în antreu, aşa cum era, cu halatul îmbrăcat numai pe o mînă. Xenia Nikitişna! strigă el strident. Vezi dacă nu lipseşte vreun palton.

Paltoanele erau la locul lor. În schimb, cînd profesorul, revenit în cabinet, îşi lepădă în sfîrşit halatul de pe el şi aruncă o privire spre birou — încremeni şi-şi simţi picioarele ţintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele şedea un pisoi negru, mic şi orfan, cu un botişor trist, mieunînd deasupra unei farfurioare cu lapte.

— Daţi-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece... şi Kuzmin îşi simţi ceafa ca un sloi de gheaţă.

La strigătul stins şi jalnic al profesorului, veni în fugă Xenia Nikitişna care-l calmă pe loc, spunîndu-i că, fără doar şi poate, careva dintre pacienţi lăsase pisoiul acolo, şi că în lumea profesorilor se întîmplă frecvent asemenea lucruri.

— Probabil că o duc greu, explică ea, pe cînd noi, desigur... S-au apucat să-şi dea cu presupusul care anume dintre pacienţi abandonase pisoiul. Bănuiala căzu pe bătrînica cu ulcer la stomac.

— Ea, fără-ndoială, declară convinsă Xenia Nikitişna. Ce-o fi zis bătrîna: Tot trebuie să mor, păcat de pisic...

— Bine, bine! striga Kuzmin. Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus?

— Laptele l-o fi adus în sticluţă şi aici l-o fi turnat în farfurioară, explică Xenia Nikitişna.

— In orice caz, ia de-aici pisoiul şi farfurioara, spuse Kuzmin, conducînd-o pe Xenia Nikitişna pînă la uşă. Cînd se întoarse, situaţia era schimbată.

Atîrnîndu-şi halatul în cui, profesorul auzi de afară hohote de rîs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuţa de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămaşă. Profesorul o cunoştea şi-i ştia numele. Se numea Măria Alexan-drovna. În curte, un băiat se prăpădea de rîs.

— Ce-i asta? zise dispreţuitor Kuzmin.

Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesorului, patefonul începu să cînte foxtrotul „Halleluiah”, şi, în aceeaşi clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vrabie. Se întoarse şi văzu un vrăbioi mare săltînd pe birou.

„Hm... trebuie să-mi păstrez calmul!” îşi propuse profesorul. „O fi intrat cînd m-am îndepărtat de fereastră. Totul e-n ordine!” hotărî el, simţind dimpotrivă că totul e într-o dezordine cumplită şi asta, fără îndoială, mai ales din cauza acestui vrăbioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului că vrăbioiul nu e unul obişnuit. Parşivul se lăsa pe picioruşul stîng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lîngă tejghea, şi se obrăznicea în fel şi chip, privindu-l cu impertinenţă pe profesor.

Mîna profesorului se lăsă pe telefon. Se pregătea să-l întrebe pe colegul său de promoţie, Bourre, ce semnificaţie poate avea apariţia unui vrăbioi din ăsta, cînd ai şaizeci de ani şi, pe deasupra, mai suferi şi de ameţeli?

Între timp, vrăbioiul se aşeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinată în ea (nu glumesc deloc!), se avîn-tă în sus, rămase atîrnat în aer, apoi, luîndu-şi elan, se repezi cu ciocul său dur ca oţelul în geamul fotografiei cu promoţia de absolvenţi ai anului 1894, îl făcu ţăndări şi numai după aceea îşi luă zborul pe fereastră.

Profesorul se răzgîndi şi, în loc să-i telefoneze colegului său Bourre, telefona la „Serviciul lipitori”, spunîndu-şi numele şi titlul şi rugind să i se trimită neîntîrziat acasă nişte lipitori. Puse receptorul la loc şi, întorcîndu-se cu faţa spre birou, scoase un urlet. La birou şedea, cu boneta pe cap, o infirmieră, ţinînd în mînă o geantă pe care scria „Lipitori”. Profesorul porni să urle şi mai sălbatic: femeia avea o gură de bărbat, căscată şi strîmbă, care-i ajungea pînă la urechi, un clonţ enorm şi ochi de moartă.

— Bănuţii am să-i strîng eu, spuse cu o voce de bas infirmiera, n-au de ce să zacă aici.

Adună, cu ghearele ei de pasăre, etichetele şi se topi în văzduh.

Două ore mai tîrziu, profesorul Kuzmin şedea în dormitorul său, lungit pe pat; la tîmple, după urechi şi la gît îi atîr-nau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de mătase, stătea profesorul Bourre, un bărbat cu mustaţa căruntă; îl privea compătimitor pe Kuzmin şi încerca să-l consoleze, spunîndu-i că peripeţiile lui erau o nimica toată. De afară, noaptea se uita pe fereastră.

Ce întîmplări năstruşnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu ştim şi, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atît mai mult, cu cît a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!

 

 

CARTEA A DOUA

 

 

19 Margareta

 

Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!

Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!

Da! Maestrul se înşela, cînd la spital, în ceasul acela tîrziu de după miezul nopţii, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputinţă. Nu, ea nu-l uitase.

Înainte de toate, să dezvăluim taina pe care maestrul nu voise s-o dezvăluie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea sărmanului poet era adevărul adevărat. I-a descris-o aşa cum era: frumoasă şi inteligentă. La aceasta trebuie să mai adăugăm ceva: putem spune cu convingere că multe femei ar fi dat orice să facă schimb cu Margareta — adică, să-şi schimbe viaţa cu a ei. Femeie la treizeci de ani, fără copii, Margareta era soţia unui specialist de vază, care, pe deasupra, făcuse o descoperire de importanţă naţională. Era tînăr, frumos, bun, cinstit, şi-şi adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu soţul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflată pe o ulicioară din apropierea Arbatului, în mijlocul unei grădini. Un loc în-cîntător! Oricine se poate convinge de asta, dacă vrea să se ducă pînă acolo. Să-mi spună mie, şi eu îi dau adresa, îi arăt drumul; vila mai e şi astăzi acolo.

Margareta Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Putea să-şi cumpere