pare că icosarul e doar o vorbă goală. Dar uite că vine kir Leonida! Domnule, te rog să mă laşi pe mine să număr banii; vreau şi eu să văd cît atîrnă…

Negustorul străbătea cheiul, năduşit, cu giubeaua prăfuită, însă altminteri cu înfăţişarea omului plin de mulţumire.

― Ia te uită la el! zise Gherasim cu ciudă. Parcă s-ar duce la nuntă, nu la jumuleală!… Bună-dimineaţa, jupîne! Noi sîntem gata de plecare; ai adus banii?

― I-am adusu, răspunse negustorul, scoţînd din buzunar o pungă plină. Să merdzem zos si să faţem hîrtiile.

După ce numără banii, cu migală şi cu un fel de teamă, Gherasim îi puse înapoi în pungă, şi îi cîntări în mînă.

― Ei, acum ştiu şi eu ce greutate are aurul! Mai ai şi alte pungi ca asta, kir Leonida?

― Am; asta mă priveşte pe mine. Cîrmaciul clătină din cap, cu milă:

― Grea viaţă trebuie că duci, jupîne! Să cari cu dumneata atîta povară! Şi unde mai pui că numai cîrpitul buzunarelor trebuie să te coste o avere!

Negustorul ridică din umeri, nepricepînd sau făcîndu-se că nu pricepe.

― A, uitasem, zise, cu un surîs de şiretenie. L-am întîlnitu pe kir Livarditi. Ţi-a trimesu multă sănătate.

― Da? făcu Gherasim, fără să tresară, zîmbind cu aceeaşi şiretenie. Şi nu e supărat pe mine că l-am încurcat cu griul?

― Nu e supăratu de loc. Ba mi s-a părutu chiar vesel. Poate c-o fi înnebunitu de supărare.

Pe cîrmaci îl scotea din fire voia bună a negustorului.

― Şi dumneata eşti cam vesel, jupîne! mormăi, cu ciudă şi cu nedumerire.

― De ţe să nu fiu vesel? Am trimesu marfa, am scapatu de gridză.

― Aşa?… Eşti mulţumit? Ei acu’, fiindcă ai dat banii şi ai iscălit hîrtia, am să-ţi spun o vorbă; dar stai jos, să nu-ţi vie ameţeală: Dacă nu te învoiai cu o mie de drahme, îţi duceam marfa şi cu două sute: cu zece icosari, jupîne! Na, ca să-ţi treacă mulţumirea!

O clipă, negustorul se făcu galben şi zîmbetul i se prefăcu în rînjet. Apoi se porni pe rîs, şi rîse, rîse, pînă ce îl prinse tuşea şi crezură că-l ia şi leşinul.

― Zi asa, fraţicule, zeţe icosari numai? Atunţi stai zos, să-ţi spun si eu o vorbă: ieri am primitu scrisoare de la kir Nicolachi, uite colea, ziţe: „Kir Leonida, trimite cheresteaua că e mare căutare. Platescu oricît, patruzeţi, ţinţizeţi de drahme pe metru, altfel pierdem muşteriii si ne faţem de ocară.”

― Bine, jupîne! scrîşni Gherasim, abia stăpînindu-şi furia. Altă dată am să ţin seama. Să învăţ şi de la dumneata ceva, nu numai de la kir Iani!

― Să duţi sănătate lui kir Nicolachi si salutări la Patrida! mai spuse negustorul, pornind să urce pe scară.

― Ai văzut, domnule! izbucni cîrmaciul, cu ciudă, cînd rămaseră singuri. Şi ziceai că l-am strîns în chingă!

― Lasă-l în pace! Orice ai zice, am făcut o treabă bună!

― Bună, nu-i vorbă, dar puteam să avem două pungi ca asta, în loc de una!

― Ia, mai bine să ne pregătim de plecare. Văd că barometrul stă neclintit de trei zile. De vînt, ce să mai vorbesc, cred că te îmbie!

― Da, n-am ce zice; vînt de apus; altul mai potrivit n-are de un’ să vină.

― Atunci îngrijeşte de plecare. Butoaiele cu apă sînt pline?

― Pline, de aseară.

― Provizii avem pe trei-patru zile?

― S-a dus Ismail să tîrguiască; trebuie să pice acuma.

― Atunci eu dau o fugă pînă la Căpitănie să fac formele de plecare şi peste vreo oră cred că putem ridica pînzele.

― Foarte bine!

Ieşiră amîndoi pe punte; în port începuse forfota zilei. Ismail cu Mihu se întorceau din piaţă, amîndoi cu cîte un sac în spinare, urmăriţi pas cu pas de Negrilă.

Mihu vedea pe chipul bucătarului mare amărăciune.

― De ce eşti supărat, nene Ismaile? Nu te bucuri că mergem la Stambul, în Turchia?

Drept răspuns, Ismail oftă, să ţi se rupă inima. Ce necaz îl pîndea oare, de se amăra pe măsură ce treceau zilele? Din partea lui, la gîndul plecării, Mihu simţea, pe lîngă oarecare nelinişte, o nemărginită bucurie. Şi doar nu era orfan, să spui că n-are pe nimeni, nu-i duce nimeni grija ştiindu-l în lume. Numai că el se gîndise să nu se-ntoarcă pe capul bătrînilor, că şi fără el abia îşi duceau sărăcia; ce adică, să-l trimită iarăşi la stînă, să stoarcă baciul din el untul şi să-l lase numai cu zerul? Avea să se întoarcă el odată, dar nu cu mîinile goale, să le fie ajutor, nu povară bătrînilor.

Chiar ieri, în timp ce se încărca lemnăria, scrisese carte acasă, iar azi îi lipise timbru şi-o pusese în cutia care se ducea cu vaporul: „Mamă şi tată, aflaţi despre mine că m-am făcut marinar, mus adică, şi plec pe mare. Sîntem şase inşi, toţi unul şi unul, iar dintre toţi căpitanul e cel mai de omenie, şi deştept şi cu multă carte, învăţătorul de la noi din sat nu-i ajunge nici la călcîie. Las’ că şi nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă să nu-i găseşti pereche în lume. Eu mă am bine cu fiecare, şi cu nenea Ismail, bucătarul, că mă hrăneşte cu bucatele cele mai bune, musaca, şi-o să-mi dea şi sarailie, cînd om ajunge în Turchia. Nenea Ieremia mă învaţă cum să ţin puşca la umăr şi să ochesc prin cătare; pe el ca ţintaş nu-l întrece nimeni. Odată a doborît două raţe dintr-o împuşcătură, nu ştiu cum le-a luat, zice că le-a prins în linie, de era să-l lovească damblaua pe năsosul de la Căpitănie, că el umblă trei zile prin baltă, pînă să împuşte una. Şi cu nenea Cristea Busuioc, care a venit cu pluta tocmai de pe Bistriţa, m-am împrietenit acum, mai în urmă – că altfel e cam posomorit şi scump la vorbire, cătrănit cum zice nenea Ieremia; el m-a învăţat să fac alt soi de fluier, cu găuri mai multe, pot să cînt cu el şi mai gros şi mai subţire. A mai fost cu noi un om, pînă acuma – l-am ajutat cînd lucram fierărie, ceilalţi spun că-i un încurcă-lume, dar eu îl socotesc om de ispravă, numai că poate are şi el un of la inimă. Nenea Ieremia, că îi e văr, zice, hai măi Haralamb