cu noi şi-o să-nnebunească turcoaicele după tine! Iar el zice, şi ce dac-au să înnebunească şi mie nu mi-o place nici una? Aşa că nenea Haralamb nu vine cu noi, rămîne aici, la Sulina. Mamă şi tată, eu vă las cu bine. Şi Negrilă s-a împrietenit cu toată lumea. Numai lui nenea Ismail i-a făcut odată mare ruşine…”

Cînd Ismail şi Mihu păşiră pe punte, Gherasim îi şi luă în primire:

― Pe unde zăbovirăţi? Ce, credeţi că mai e timp de căscat gura?

Apoi strigă, să-l audă şi ceilalţi, adică plutaşul, care tot orînduia parîmele, şi Ieremia, care stătea de vorbă cu Haralamb, lîngă schelă:

― Ei, băieţi, luaţi-vă rămas bun de la Sulina!

― Cum adică, nene Gherasime, plecăm chiar acuma? întrebă musul pornind să sară într-un picior în jurul magaziei.

― Acum, fără zăbavă, că ia uite ce vînt bate; vînt de zile bune! Dar ia pune tu mîna pe sondă, şi vezi cum stăm cu apa în santină. Cu încărcătura asta nu se poate să nu fi pătruns vreo picătură.

Mihu îi îndeplini porunca la iuţeală, bucuros că plecau la drum, bucuros că i se încredinţa o treabă de însemnătate mare.

― E apă de vreo trei degete, nene Gherasime!

― Asta-i nimica toată; aşa-i pînă se umflă bordajul. Da’, oricum, de ce s-o lăsăm acolo? Pune mîna pe pompă şi dă-o afară.

Peste vreo jumătate de oră, cînd musul, roşu în obraz şi plin de năduşeală, fiindcă trăsese la pompă cu toată sîrguinţa, termina cu scosul apei din santină, se întorcea şi Anton Lupan de la Căpitănie.

Oamenii îl înconjurară:

― Plecăm, domnule?

― Chiar acuma! Ieremie, vino cu mine în cabină. Am să-ţi dau două carabine, una pentru tine, să nu te mai încurci cu flinta aia ruginită, alta s-o încredinţezi tu cui crezi că e mai bun ochitor, după tine, că pe tine, unul, asta o ştiu bine, nu te poate întrece nimeni.

― Poate văru’ Haralamb, domnule… E drept, că nu ne-am pus la încercare, dar nici n-ar mai avea rost acuma, dacă drumurile ni se despart pentru multă vreme!

Haralamb stătea pe chei, cu căciula dată pe ceafă, cu minteanul pe umeri, cu o muşcată roşie în gură, urmărind manevrele de plecare. Ceva mai sus, la chei, sosise vaporul de pasageri de la Galaţi şi tocmai se punea schela.

― Ia treci, mă vere, şi desfă legătura! strigă Ieremia. Haralamb se apropie de bintă şi prinse să slăbească parîma, fără să lase muşcata din gură.

― Şi aşa, să nu uiţi! îi mai spuse vără-su, aceasta fiind clipa despărţirii. Dacă te duci pe acasă, vezi ce-i cu ăi bătrîni. Să nu-mi poarte de grijă, dacă n-or primi prea repede veşti de la mine.

Pe schela vaporului se îmbulzeau, coborînd grăbiţi, călătorii – fel de fel de lume, pescari, ţărani, negustori, tîrgoveţi, care cu geamantane, care cu saci, cu traiste şi boccele… Deodată, Haralamb, care se uita la ei în neştire, scăpă muşcata din gură. Printre ceilalţi cobora un om în haine de dimie sură, înalt şi spătos ca haiducii, cu căciula turtită, cu mustaţa lungă, cînepie, cu ciomag la subsuoară şi încruntat să te înspăimînte chiar dacă n-ai fi avut nimica pe inimă. Un poliţai înarmat cu pistol şi cu iatagan arcuit în urmă, venea după dînsul, aruncînd priviri fioroase în juru-i, ca toţi poliţaii din lume.

Haralamb păli.

― Ce e, măi vere? îi întrebă Ieremia. iar el răspunse, pierdut:

― Sacagiul! Acum mi s-a zis!

― Păi ce mai stai? Fugi!

De spus, poţi să spui, poţi să şi faci, că nu eşti olog, dar mai pe urmă, unde te ascunzi? În stuf, ca moş Ifrim?

Flăcăul aruncă priviri repezi în jur, îl văzu pe sacagiu intrat în vorbă cu cineva, întrebînd, descusînd, în vreme ce poliţaiul se uita la toată lumea urît – şi nu mai zăbovi: dintr-un salt fu pe bordul Speranţei, luă puntea în lung, cu umerii aduşi, şi nu se mai opri decît sub tambuchi…

 

Portul rămînea în urmă, domol, cu vapoarele care afumau cerul albăstrui, cu corăbiile bătrîne care-şi legănau catargele în fum, cu magaziile lui cenuşii, care piereau, pe rînd. Pieri şi Căpitănia, cu şopronul sub care aceeaşi femeie ştiută de mult, Lăstuna, pe numele ei neobişnuit, jumulea raţe şi frigea guvizi, în vreme ce căpitanul mai buchisea şi acum, nedumerit: a-c ac, s-a-c, sac – cu nasul în abecedarul blestemat care rămînea greaua povară a vieţii lui.

― Mă vere, asta mi-ai făcut-o tu! scrîşni Haralamb, de sub tambuchi. Tu l-ai îndreptat aici!

― Păi dacă l-aş fi îndreptat eu, nu te-ar fi dibuit de la început? Ce, ar fi trebuit să-ţi caute urma patru luni?

 

Se sfîrşea canalul, marea era în faţă, deschizîndu-i Speranţei poarta Levantului, spre vechiul Stambul.

Ţărmul de nisip rămînea departe, mai şters, mai nefiresc, de-ai fi zis că era numai o închipuire, care îndată avea să-ţi piară din gînd. Plaja se mai văzu un timp ducîndu-se către miazăzi, pe urmă, apa începu să se ridice asupra ei, udîndu-i nisipul, întînzîndu-se spre stufăriş – şi-atunci rămase doar stufărişul şi sălciile – alt timp. Iar după ce totul pieri, numai turnul cenuşiu al farului înfruntă depărtarea, dar nu pînă tîrziu, căci nici el nu putea fi decît vremelnic mai înalt ca timpul grăbit.

Pe punte, forfota din clipa plecării pierise şi se lăsase liniştea foşnitoare din codrii adînci. Pînzele fremătau printre norii albi, destrămaţi şi scîndura bordajului spunea mării povestea ei, din timpul cînd nu fusese lemn de corabie, ci stejar uriaş.

Gherasim stătea la cîrmă, căpitanul în dreapta lui, iar ceilalţi, de o parte şi de alta, uitîndu-se spre orizont, mîndri şi dîrji, în timp ce etrava, foşnind, îşi începea marşul ei – ştiţi…

Era în a cincisprezecea zi a lui iulie 1881 –Speranţa pornea la drum cu toate pînzele sus…

CAPITOLUL  VIII

Oprire la Ţarigrad

În acea vreme, cînd vasele cu pînze puteau fi întîlnite încă destul de des în toate mările lumii, Marea Neagră, Marmaraua şi Arhipelagul cunoşteau mai mult caice şi barcazuri, aproape toate cu cîte două catarge şi cu vele puţine, adesea croite la întîmplare sau după chibzuinţă nu prea învăţatului lor căpitan.

De aici nu trebuie să se înţeleagă că aceste mici corăbii erau cu totul şi cu