totul pradă întîmplărilor grele şt furtunilor. Dar tot atît de adevărat este că, dacă echipajul lor nu dovedea o iscusinţă şi o bravură nemaipomenită, nu le rămînea decît să aştepte cuminţi în porturi vremea bună – sau, cînd furtuna venea pe neaşteptate, să fugă din calea ei cu iuţeala omului desperat. Altfel, sfîrşitul nu putea fi decît naufragiul – coşmarul oricărui marinar.

Cu Speranţa era altceva…

Bunele însuşiri ale unei nave le dă, în primul rînd, forma ei şi felul cum e construită. Despre asta s-a vorbit cînd corabia noastră se afla pe plaja Sulinei. Forma asigură viteza şi stabilitatea vasului, pe care forţe dinafară, valurile şi vîntul, cată să-l răstoarne, iar o construcţie îngrijită şi solidă îl face să reziste în această luptă.

Dar pentru izbînda navigaţiei, fie pe vreme bună, fie pe furtună, tot atîta însemnătate are împărţirea pînzelor.

Sînt corăbii cu unul, două, trei, cinci şi chiar mai multe catarge. În ceea ce priveşte numirile lor, altele în fiecare colţ al lumii, adesea le încîlcesc pînă şi navigatorii – să ne mulţumim cu atît cît ne trebuie, ferindu-ne de orice ar putea să ne stîrnească învălmăşeală în creier.

Speranţa era ceea ce se numeşte o goeletă, după numărul catargelor şi felul velaturii. Cu trei pînze triunghiulare la prova, ridicate pe sarturi, cu o velă mijlocie pe catargul mic, împlîntat la o treime din lungimea corăbiei, lîngă peretele despărţitor dintre cabina echipajului şi magazie, şi în sfîrşit, cu o velă mare pe al doilea catarg, ceva mai înalt decît primul – pare-se că ea avea, ca orice goeletă, cea mai bine împărţită velatură din vremea aceea şi poate chiar din toate vremurile. O dovedise întrucîtva deunăzi, cu prilejul primei ieşiri pe mare, iar astăzi, cînd naviga cu alt vînt, mai aspru, dovada se întărea. Dar adevărata dovadă avea s-o facă mai tîrziu, pe mări furtunoase, prin uragane, prin strîmtori răscolite de valuri şi semănate cu stînci – căci Speranţa pornea la drum greu şi lung, după cum vom vedea.

Oamenii ştiau încotro merg, de aceea, în clipa plecării stătuseră pe punte, umăr la umăr, privind spre orizont, mîndri, aspri şi încordaţi. Acum, cînd corabia se aşternuse la drum, sub cerul senin, fiecare se dusese la treaba lui, fără însă ca fierberea din sufletele lor să se fi terminat.

Anton Lupan coborîse în cabină, să scrie Jurnalul de Bord, de grija căruia nu trebuie să uite niciodată corăbierul, fie c-ar fi pe furtună, fie pe timp bun: „15 iulie 1881, ora 9,30 farul de la Sulina s-a pierdut din vedere; navigăm spre Stambul, cu vînt de la vest, de forţa trei, cu toate pînzele sus, Gherasim şi Cristea Busuioc fiind în primul cart…”

Gherasim stătea la cîrmă, iar Cristea Busuioc făcea de veghe la prova, cum se obişnuieşte pe orice corabie cînd navighează, pe lîngă ţărm sau în larg.

― Nene Cristea, dumneata eşti de veghe? întrebă Mihu.

Întreba numai ca să intre în vorbă cu plutaşul, fiindcă altminteri doar îl ştia ce face acolo, de vreme ce Gherasim îl pusese de cart.

Cristea Busuioc stătea, pe marginea parapetului, cercetînd încordat faţa mării, deşi, cît vedeai cu ochii, nu erau decît valurile care de la o clipă la alta îşi lepădau mîlul Dunării şi se albăstreau.

― Da, de veghe.

― Şi ce trebuie să faci?

― Să văd dacă nu se iveşte ceva în faţa noastră… Haide, băiete, du-te d-aici, nu mă ţine de vorbă! Ce, tu altă treabă n-ai?…

Ăsta era necazul, că băiatul n-avea nici o treabă pînă nu ieşea Anton Lupan din cabină, unde naiba ştie ce tot scria!

― Mihule, tu să mă aştepţi pe mine, să aruncăm lochul{3}! îi spusese căpitanul, acum o jumătate de ceas.

Şi de atunci, musul se învîrtea pe punte, fără ca măcar să fi înţeles ce urmau să arunce, el cu Anton Lupan. Nimic de pe bord nu i se părea de prisos, ca să spui că trebuie aruncat.

― Nene Gherasime, acum nu mai mergem pe o coastă; se cheamă că avem lest, nu-i aşa?

Pe naiba, lest! Era la mintea cocoşului ce se întîmplase de vreme ce aveau opt vagoane de cherestea în hambar – dar întreba şi el, într-o doară, să-l zgîndăre la vorbă pe cîrmaci.

― Nu, băiete, avem marfă, lestu-i alt marafet, cum de uitaşi? Şi încă marfa n-ar fi nimic! Avem cu noi ceva care atîrnă mai greu: o pungă plină cu icosari! Hai, şi-acum du-te, nu mă mai bate la cap!

Musul luă puntea în lung, tot trăgînd cu ochiul la tambuchiul pe unde trebuia să iasă Anton Lupan. Ajungînd în dreptul bocaportului, se opri şi se uită la Negrilă, înciudat. Cîinele îi ţinuse tovărăşie omului de veghe, apoi, văzînd că totul pe mare era limpede, că nici pescăruşii nu se mai roteau pe sus, pieriseră spre uscat, se tolănise la soare şi dormea liniştit pe hambar. Ce viaţă tihnită! Şi musul care crezuse că marinarul trebuie să se zbuciume neîncetat!

Dar oare, pe puntea Speranţei, în afară de el nu se mai frămînta nimeni la acest ceas?

Ismail tăia ceapă în bucătărie şi lăcrima; dacă era vreo frămîntare în fiinţa lui, cum s-o vezi? – omul lăcrămează la ceapă mai vîrtos decît la orice necaz!

Frămîntarea adevărată era dincoace, în cabina echipajului, la un pas.

― Mă vere, tu mi-ai făcut-o! Să ştii că te bat! scrîşnea Haralamb.

Ieremia stătea pe marginea patului şi îşi freca flinta lui ruginită, necăjit că nu-i putea scoate lustrul pe care îl avea carabina dată de căpitan.

― Cum era să ţi-o fac eu? Tu n-ai atîta minte în cap?

― Şi-acum să-mi spui cum ies din belea?

― Păi beleaua ai lăsat-o în urmă, fii mulţumit c-ai scăpat! Iacă, mai bine leapădă ţoalele de pe tine şi ţine de colea haine de marinar! Hai, că la ora prînzului intri de cart!

― Asta cine a spus?

― Gherasim, că el e şeful de echipaj.

― Adică vrei, nu vrei… Haralamb spumega de necaz.

― Măi vere, îl linişti Ieremia, de ce-ţi faci tu inimă rea? Dacă nu te împaci cu viaţa de marinar, nu te împiedică nimeni să te dai jos la Ţarigrad, să cauţi o corabie sau un barcaz şi să faci calea-ntoarsă, că vădanele tale or fi suspinînd pe mal.

― Nu, că eu vreau să mă-nsor, să