― Cine-o să te ia pe tine? Nu te vezi că eşti amărît şi sărac?

― Ehe! Lac să fie, că broaşte!… Ghiocica, ori alta ca ea!

― Şi dup-o săptămînă s-o tuleşti iar? Păi ce, tu eşti făcut să stai în laţ şi să-ţi dea de mîncare socrul bogat? Hai, mă, cu noi, să vezi lumea, şi-aşa o să te luminezi şi tu la cap, singur o să spui că mai înainte n-ai avut minte nici cît un viţel proaspăt fătat. Unde mai pui că o să strîngi şi gologani, destui ca să-ţi faci casă şi să te însori cu cine oi vrea.

― Dar cum o să merg, că nici măcar nu mi-am scos carte de marinar?

― O să-ti scoată căpitanul, cînd om ajunge la Ţarigrad.

― Va să zică, v-aţi înţeles pe spinarea mea!

― Păi sigur că m-am dus să mă sfătuiesc cu el, dacă te-am văzut în necaz!

Haralamb rămase pe gînduri, scărpinîndu-se cu nehotărîre în cap.

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, în larg, departe de uscat. Gherasim mînuia cîrma, chinuindu-se să ţină după busolă unghiul dat de căpitan. Naviga de peste douăzeci de ani, străbătuse Marea Roşie, de la Suez la Bab-el-Mandeb, Mediterana barem o colindase în lung şi-n lat, iar de cîteva ori trecuse chiar dincolo de Gibraltar, prin golful Biscaiei, canalul Mînecii, către Amsterdam, dar nici pînă azi nu se împăcase pe deplin cu busola, care îi ostenea ochii şi îl toropea. Îi venea mai la îndemînă să ţină drumul după soare, după stele, şi cu atît mai uşor după semne de la uscat; de altminteri, chiar şi căpitanii lui, ceilalţi, pe cît le era cu putinţă, mergeau pe lîngă mal, neavîntîndu-se în larg decît atunci cînd n-aveau încotro; cît despre busolă, se uitau la ea numai la zile mari.

Acest fel de a merge, pe lîngă coastă, se numeşte cabotaj. Din partea lui, Anton Lupan se simţea mai liniştit ştiindu-se departe de uscat; într-adevăr, pentru cel care cunoaşte marea şi ştie să se lupte cu ea, primejdia nu e în larg, ci la mal, aşa cum mai tîrziu se va dovedi, cu vîrf şi-ndesat.

De aceea, ieşind de la Sulina, căpitanul Speranţei luase drumul spre sud-est, pînă ce orice urmă a ţărmului se topise, departe, sub orizontul înceţoşat, şi abia atunci îi dăduse lui Gherasim unghiul care de acum înainte trebuia ţinut cu străşnicie, treabă plină de răspundere pentru orice cîrmaci. De aceea stătea Gherasim încruntat, de aceea cînd Mihu îl zgîndărise la vorbă răspunsese îndestul de posac; altceva fusese deunăzi, cînd ieşiseră să se plimbe cîteva ceasuri în larg, şi altceva era acum, cînd busola trebuia să-i scoată 250 de mile depărtare de Sulina, în gura Bosforului, către Ţarigrad.

Peste o jumătate de ceas, căpitanul ieşi pe punte, îşi aruncă ochii la dîra înspumată pe care Speranţa o lăsa în urmă, apoi se apropie de cîrmaci:

― Gherasime, schimbă drumul mai la vest un cart!

Pe vremea aceea, corăbierii nu măsurau unghiurile în grade, ca azi, fiindcă 360 de liniuţe trase pe cadranul busolei ar fi zăpăcit ochiul bietului cîrmaci, fără să aducă vreun folos adevărat, atîta timp cît o corabie, mişcată de vînt, nu putea niciodată să urmeze drumul cu precizie de grad. Ei împărţeau cadranul în patru sferturi, după cele patru puncte cardinale, iar fiecare sfert avea opt carturi, un cart numărînd astfel unsprezece grade şi ceva.

― De ce-am schimbat drumul, domnule? întrebă Mihu, apropiindu-se de căpitan, pe de o parte curios, pe de alta dorind să-i amintească de prezenţa sa şi de-o anumită treabă nelimpede pe care fusese vorba s-o facă amîndoi, încă de acum un ceas.

― Iată de ce, Mihule… răspunse Anton Lupan.

Din lămuririle date de el musului, se înţelegea cam aşa: e uşor să tragi o linie pe hartă, unind gura Bosforului cu Sulina, să masori unghiul pe care acest drum îl face cu orice meridian şi apoi, încredinţîndu-l cîrmaciului, să te culci împăcat. Corabia însă nu merge mai niciodată întocmai pe drumul acesta; în timp ce prova ei rămîne îndreptată tot timpul sub unghiul arătat de busolă, ceea ce pe un navigator fără pricepere îl poate prea des înşela, vîntul sau curenţii mării o fac să alunece de-a latul – să deriveze, cu un cuvînt folosit de marinari – şi astfel, cu toate măsurătorile şi cu toată strădania cîrmaciului, ea iese în altă parte, nu unde te-ai aşteptat.

Privind dîra lăsată în urmă, care e cu atît mai arcuită cu cît corabia alunecă mai mult de-a latul, Anton Lupan măsurase din ochi deriva şi îşi dăduse seama că dacă mergeau mai departe aşa, vîntul de la vest i-ar fi împins treptat în larg şi în loc să nimerească în Bosfor, s-ar fi pomenit altundeva, mai la răsărit, pe coasta Anatoliei. În vremea aceea, ochiul căpitanului ţinea locul multor instrumente de navigaţie, dar cînd ochiul era deprins cu măsurătorile, iar căpitanul se dovedea dibaci, corăbiile ajungeau la locul dorit aproape tot aşa de sigur ca vapoarele de azi. Poruncindu-i cîrmaciului să schimbe drumul, căpitanul socotise că zădărnicea păgubitoarea derivă şi astfel, deşi acuma prova Speranţei era îndreptată cu un cart mai la vest de drumul adevărat, el era sigur că au să iasă în gura Bosforului, tocmai unde doreau.

Abia sfîrşise de dat aceste lămuriri, cînd pe tambuchiul din prova ieşi Haralamb, bocănind cu cizmele pe scări, îmbufnat.

― Aoleu, că mîndru-ţi mai stă marinar, nene Haralamb! strigă Mihu, uitînd chiar şi de acea treabă hotărîtă s-o facă împreună cu Anton Lupan.

Pînă şi Gherasim, de la cîrmă, cît era el de încruntat, ridică ochii din busolă şi zîmbi pe sub mustaţă, mulţumit de înfăţişarea noului său om din echipaj. Era chipeş Haralamb în straiele lui de ţăran, dar să-l vezi acum, cu tricoul vărgat şi cu boneta albastră din cap!

― Mă, ascultă ce-ţi spun eu! zise Ieremia, urcînd după el, cu flinta sub braţ. N-o să fie turcoaică să nu leşine după tine, numai cum te-o vedea!

Chiar şi Negrilă se ridică de pe bocaport, se uită nedumerit la noul marinar, îşi ciuli urechile, mîrîi mirat, apoi, dumirindu-se, se repezi la el şi începu să latre vesel, stîrnind pe puntea Speranţei adevărat bairam.

Numai Ismail rămăsese posomorît în bucătăria sa,