― Ia fă-te-ncoa’, frate Haralamb, să te ung ajutor de cîrmaci! strigă Gherasim. Hai, că dacă eşti isteţ, nu-i treabă grea.

Dar poate că mai mulţumit decît toţi era Anton Lupan; de mult îşi pusese el ochii pe Haralamb, îl ştia bun marangoz, bun fierar, vrednic, voios, uneori cu haz, însuşiri greu de întîlnit toate deodată la un singur marinar. Să nu-i porţi recunoştinţă sacagiului care picase la ţanc?…

Mihu rămăsese pe punte, bosumflat.

― Domnule, parcă era vorba să aruncăm nu ştiu ce…

― Lochul, Mihule! Vino încoa’!

Poţi oare să povesteşti călătoria unei corăbii din celălalt veac fără să aminteşti despre această unealtă care şi-a făcut treaba, glorios, zeci şi zeci de ani? Fiindcă nu e vorba de lochul folosit pe vapoarele de azi, ci de un instrument de multă vreme uitat: o bucată de scîndură, ca un sfert de cerc, cercul întreg să zici c-ar fi fost de mărimea obişnuită a unei roţi de car. Pe latura rotundă, lemnul are găuri, umplute cu plumb, pentru o trebuinţă care se va vedea. De cele trei colţuri se leagă trei capete de saulă, parîmă subţire împletită anume ca să nu se poată întinde, nici dezrăsuci, oricît ai scărmăna-o – şi toate trei se înnoadă, ca o labă de gîscă, de altă parîmă, aceasta lungă de cîteva sute de paşi. Arunci scîndură în apă, loch cum se cheamă, în toată alcătuirea sa; plumbul o face să stea în picioare, şi după ce vîrtejurile stîrnite de corabie în alunecarea ei se topesc în val, ea rămîne în mijlocul mării ca un popîndău nemişcat, în timp ce parîma cu care e legată alunecă peste parapet, pas cu pas.

Pentru a înţelege restul, trebuie să ştii – şi Mihu aflase asta încă de la Sulina, cînd îşi băga nasul prin hărţi cerîndu-i mereu lămuriri lui Anton Lupan – trebuie să ştii că un grad, din cele 360 ale unui meridian, are cam 111 kilometri, iar un minut, din 60 de minute ale unui grad, are la rîndul lui cam 1850 de metri, lungimea milei marine, singura măsurătoare folosită de corăbieri în trecut, ca şi azi.

Pe parîma lochului, după ce se lasă o lungime îndestulătoare, în scurgerea căreia să fii sigur că scîndură aruncată în apă nu se mai mişcă, ci a rămas pe loc, ca un par, se fac noduri la depărtări egale, între unul şi altul măsurîndu-se 31 de metri fără ceva. Parîma alunecă, numeri nodurile şi te uiţi la ceas; dacă într-un minut trece, de pildă, un nod, înseamnă că în acest timp corabia a mers acei treizeci şi unu de metri fără ceva – cifră care înmulţită cu 60, face 1850 metri, adică o milă marină pe ceas. Deci, cîte noduri se scurg într-un minut, atîtea mile va străbate corabia într-un ceas, bineînţeles dacă viteza intre timp nu se va schimba. De aceea, cînd vorbeau de iuţeala vasului lor, corăbierii din trecut nu spuneau mile, ci noduri, cuvînt vechi, dar folosit de unii încă şi azi, fiindcă marinarii, dacă ne amintim ce spunea Gherasim, sînt mai încăpăţînaţi păstrători ai tradiţiilor decît oamenii de la uscat.

Cam acestea ar fi cuvintele cu care un căpitan i-ar lămuri musului său folosinţa lochului, ca să fie sigur că lămurirea îi pătrunde mai uşor în cap. Lochul adevărat are însă nodurile de două ori mai dese, căci o parîmă prea lungă ar însemna o mînuire mai grea, iar timpul măsurătorii se micşorează şi el la o jumătate de minut, ceea ce nu-i greu să se înţeleagă că duce la acelaşi rezultat. Cît despre ceasornic, pentru uşurarea trebii era înlocuit cu o nisiparniţă, străvechi instrument de măsurat timpul, alcătuit din două bule de sticlă unite printr-o mică gîtuitură. Într-una din ele se afla pus, cu socoteală, atît nisip cît să se poată scurge în cealaltă, în cîtimea de timp pe care doreai a o măsura…

Speranţa naviga cu 6 noduri, asta însemnînd, deci, 6 mile pe ceas.

― Şi la ce trebuie să ştim iuţeala, domnule? întrebă Mihu, în timp ce trăgea lochul înapoi, pe punte, şi întindea saula la uscat, sub îndrumarea lui Anton Lupan.

― Fiindcă dacă ştim cîte mile facem pe ceas, răspunse acesta, putem să le măsurăm pe hartă şi să vedem cam în ce loc ne găsim la un moment dat. Iată, eu ştiu de pe acum că dacă vîntul nu scade, deseară, la ora şase, o să fim în dreptul Constanţei; e trebuitor să ştii în orice clipă, cînd eşti departe de coastă, cît drum ai străbătut şi cît ţi-a mai rămas.

Vremea se păstra frumoasă şi vîntul bătea statornic, de la uscat. Cei cîţiva nori albi care plutiseră pe cer de dimineaţă se topiseră o dată cu venirea amiezii; numai orizontul, de jur împrejur, era îngreuiat de o pîclă albastră. Din cînd în cînd, departe, în dreapta, în tribord, ca să vorbim ca nişte adevăraţi marinari, lucea în soare aripa unui pescăruş răzleţ, dovedind că într-acolo se afla coasta. Pe mare se fugăreau valuri, unele înspumate, însă Speranţa, care le primea dintr-un bord, nu se balansa nici de-o şchioapă, ci doar sălta, domol, între văi şi creste, împungînd cerul cu catargele şi trăgînd pe el o linie dreaptă.

Haralamb intrase de veghe o dată cu începerea celui de al treilea cart, treabă uşoară chiar pentru unul care n-a fost în viaţa lui marinar. El stătea în acelaşi loc unde de dimineaţă stătuse plutaşul, şi pare-se era tare mîndru de însărcinarea sa.

― Gata, domnule, l-am cîştigat! îi spuse Ieremia lui Anton Lupan. Ăsta nu mai debarcă la Stambul, chiar dacă ar vrea să-l facă ginere turcul cel mai bogat!

Credea că îl cîştigase cu vorbele lui înţelepte – şi cînd colo, pe Haralamb îl zăpăcise haina de marinar. Dar lasă că şi Gherasim avusese partea lui, care preţuia măcar tot atît cît tricoul vărgat; în loc să-l pună la spălat puntea, ca pe orice marinar proaspăt, îi încredinţase cîrma, fireşte el neîndepărtîndu-se de lîngă ea – şi timp de un ceas, cînd hăis, cînd cea, Speranţa navigase condusă de Haralamb.

Toate păreau să meargă strună, oamenii se înfrăţeau cu marea, erau voioşi,