Pe la trei ceasuri după prînz văzură o corabie cu două catarge, care trecea departe, prin dreapta, pesemne ţinîndu-se în preajma coastei, căpitanul neavînd îndrăzneala să navigheze în larg.

― Te pomeneşti că-i Penelopa! zise cîrmaciul, rîzînd pe sub mustaţă. Dac-ar fi aşa, aş vrea să văd ce mutră ar face kir Velisaratos…

― Nu cred să fie Penelopa; are catargele mai înalte, răspunse Anton Lupan, uitîndu-se prin ochean. Şi chiar dac-ar fi ea, cheresteaua lui kir Leonida n-o s-o mai încarce!

Tot în tribord, pe la cinci şi jumătate, se zări o dîră de fum, plutind deasupra orizontului.

― E un vapor care intră în portul Constanţa, spuse căpitanul, după ce privi ceasul. Vezi, Mihule, a fost bună socoteala noastră. Ia hai să mai măsurăm viteza o dată. Acum, am să te pun pe tine să arunci lochul…

Prima oară, musul ţinuse nisiparniţa – căci doar nu era să purceadă la toate deodată, în primele lui ceasuri de navigaţie.

Se apropia seara şi întîia zi a călătoriei se scursese pe neobservate. Anton Lupan, Gherasim şi Ismail se schimbau din patru în patru ore, la cîrmă, iar Ieremia, Haralamb şi Cristea Busuioc făceau pe rînd de veghe. Mihu şi Negrilă se plimbau de la unii la alţii.

Cei care nu erau de cart cinară la ora şapte, ca să termine înainte de a cădea noaptea. Pe urmă, Gherasim coborî sub tambuchiul de la pupa, în laturile căruia se aflau magazioarele cu zestrea Speranţei, scoase două felinare mari, cu sticla groasă, unul verde, celălalt roşu, şi după ce le aprinse, se apucă să le pună la locul lor, în dreptul catargului mic, deasupra parapetului.

― Astea ce sînt, nene Gherasime? întrebă Mihu.

― Felinarele de poziţie. Musul rămase cu gura căscată.

― Vezi tu, îl lămuri cîrmaciul, dacă noaptea vine o corabie în calea noastră, după felinarele astea îşi dă seama încotro mergem şi ştie să ne ocolească. Îndată ce cade seara, orice corabie trebuie să pună un felinar roşu în babord, adică aici, în stînga, şi altul în tribord, aşa fel ca să poată fi văzute din faţă. Înţelegi mai departe?

― Nu prea, mărturisi băiatul.

― Uite, continuă Gherasim, scărpinîndu-se în creştet, să zicem că eşti de veghe noaptea şi vezi deodată în faţă o lumină roşie. Ce înseamnă asta?

― Că e o corabie, fireşte!

― Dar cum e, cu faţa?

Mihu se gîndi o clipă, privind felinarele.

― Nu! Dacă ar fi cu faţa ar trebui să le văd pe amîndouă. Înseamnă că o văd dintr-o coastă.

― Învaţă să vorbeşti; dintr-un bord, nu dintr-o coastă. Dar din care anume?

― Din babord! răspunse musul, după ce se gîndi iarăşi.

― Aşa e, băiete! Şi dacă tu o vezi din babord, încotro are prova, adică încotro merge?

― Spre stînga mea, nici vorbă.

― Atunci tu ce se cuvine să faci, ca să nu dai în ea, ca orbetele?

― Păi ce să fac? S-o iau niţei la dreapta.

― Întocmai! Şi aşa, ea ce bord o să-ţi vadă? Adică, lumina verde, sau a roşie?

― Păi dacă o iau la dreapta, înseamnă că mă întorc spre ea cu babordul.

― Bine, băiete! Cu asta ai învăţat rostul felinarelor. Ca să nu uiţi niciodată, trebuie să ştii o regulă: dacă vezi verde în partea unde şi tu ai tot verde, ori roşu unde ai roşu şi tu, atunci nu te pîndeşte nici o primejdie. Marinarii au făcut din regula asta chiar o poezie; ţine-o minte şi tu: Verde-n verde, roş în roş, drumu-i bun din moş strămoş…

În clipa cînd Gherasim îşi sfîrşea lămuririle, clopotul bătu de patru ori, vestind sfîrşitul ultimului cart al zilei; acum începea serviciul de noapte. Căpitanul, care zăbovise în cabină să scrie în Jurnalul de Bord, ieşi pe punte.

― Mihule, du-te de te culcă îndată, că la miezul nopţii intri de veghe.

La început, lui Mihu nu-i veni să creadă; pe urmă, dîndu-şi seama că Anton Lupan nu era din cei care să amăgească oamenii, începu să sară într-un picior pe punte, chiuind ca haiducii.

― Mai încet, că aici nu eşti la stînă! îl potoli cîrmaciul.

Apoi se întoarse spre căpitan, scărpinîndu-se cu îndoială în creştet:

― Domnule, poate nu e bine să-l punem de la început chiar noaptea. Să fi făcut măcar un cart de ziuă.

― N-avea nici o grijă, Gherasime; tot de veghe a fost cît a ţinut ziulica… Dar bagă de seamă, Mihule, dacă te prind că nu adormi numaidecît, s-a zis cu veghea!

Musul coborî în cabină, se caţără în patul lui, îşi trase pătura pînă peste cap, închise ochii, strînse pumnii şi adormi la iuţeală, fiindcă aşa îi poruncise căpitanul. Dar gîndul lui rămăsese afară, pe puntea umezită de abureala rece a nopţii, sub pînzele care legau marea cu cerul.

La miezul nopţii, cînd îşi luă postul în primire, toate i se păreau cunoscute în juru-i, ca şi cînd ar fi fost om de veghe o veşnicie – şi cu cît i se păreau mai cunoscute, cu atît simţea mai rece în spinare gheara unei nelinişti fără nume.

― Mihule! strigă Anton Lupan, de la cîrmă.

În noapte, glasul avea ceva tainic. Răsărise de curînd o bucată de lună tîrzie.

― Da, domnule!

― Nimic; voiam să ştiu dacă eşti acolo. Nu trebuie să stai ţeapăn, că doar dacă e să se vadă ceva, se vede de departe. Poţi să te mai mişti pe punte. Dacă ţi se face urît, mai vino încoace.

Auzindu-le glasul, Negrilă, care dormea pe undeva, în umbră, se săltă în picioare, căscă, apoi se apropie de stăpînă-su, lipăind pe punte, şi începu să i se frece de cizme.

― Hai, fii cuminte! Acum n-am timp de tine! Tînărul mus stătea aplecat peste parapet, la prova, cu ochii aţintiţi înainte. Luna se ridica pe cer, ascunsă sub pînze, şi marea, ruginie la început, începea să se arginteze. Era atîta linişte, că se auzeau valurile, pînă departe, murmurînd domol, cu o mie de glasuri. Sub bompres, etrava tăia apa, foşnind tainic; cîte un val se spărgea în bordaj, alene, şi vîntul îi prindea jerba albă, spulberînd-o în scîntei ude.

Spre răsărit, în lumina Lunii, cerul era palid, lăptos ca varul; mai sus, bolta se albăstrea şi lăsa să se vadă stele răzleţe, parcă mişcătoare, care se fereau cu teamă din calea catargelor.

Mihu rămase aşa o