vreme, cu ochii cînd la cer, cînd la mare. Dormeau toţi pe corabie, iar el cu căpitanul le ţineau soarta în mînă. Era rece a naibii gheara aceea care-l rîcîia în spinare! Arar, cîte o stea mică se desprindea de pe boltă, ca o frunză firavă scuturată de vîntul toamnei, şi după ce lăsa în urmă o dîră nesigură, se stingea deasupra valurilor. Încolo, nu se vedea nimic, cît era de lung orizontul şi de întinsă marea.

― Domnule, întrebă musul, dînd o fugă la pupa, după ce se încredinţă că nici măcar o vedenie nu le-ar fi putut tăia calea, stelele care cad sînt sufletele morţilor? Aşa am auzit, dar parcă nu-mi vine a crede să fie pe cer atîtea stele cîte suflete sînt pe lume, fiindcă se cuvine să punem la numărătoare şi dobitoacele, şi gîzele, nu numai oamenii.

― Nu, Mihule, stelele căzătoare sînt meteoriţi, frînturi care se desprind din unele astre şi rătăcesc fără nici o lege în nemărginirea văzduhului. Viteza lor e aşa de mare, încît din frecarea cu aerul se aprind şi se mistuie. Cîte unul nimereşte pe Pămînt, dar pînă azi nu s-a auzit să fi adus cu el vreo nenorocire. Cele mai multe stele căzătoare se topesc în aer şi se pierd fără urmă…

Aici, Mihu tresări, făcu ochii mari şi se repezi speriat la prova. Era o stea care căzuse în mare şi nu voia să se stingă? Valurile o săltau, iar ea sclipea, şugubeaţă, făcînd cu ochiul celorlalte stele. Se vedea limpede, în stînga bompresului, din ce în ce mai luminoasă; şi iată că, deodată, sub ea se ivi încă una, parcă răsărită din apă. Ei, dar a doua nu mai era albă, ci roşie, ca un felinar de corabie.

― Domnule, ce să fie asta?

Căpitanul lăsă o clipă cîrma şi se apropie de parapetul Speranţei.

― E un vapor, Mihule; nu-ţi fie teamă, o să treacă departe, prin stînga noastră; pesemne se duce la Odesa.

― Nenea Gherasim m-a învăţat cum să recunosc corăbiile şi nu mi-aş fi pierdut capul. Dar n-am înţeles ce-i cu lumina aceea albă.

― Gherasim a uitat să-ţi spună că vapoarele, spre deosebire de corăbii, mai au şi o lumină albă pe catargul din prova. De acum înainte să ţii minte.

Peste o jumătate de ceas, vaporul era în dreptul Speranţei, însă aşa de departe că abia i se deosebea umbra posomorită şi dîra de fum negru în lumina Lunei.

― Mihule, ia vino încoa’! strigă Anton Lupan de la cîrmă. E ceasul două; dacă socotelile mele sînt bune, am făcut pînă acum o sută zece mile; trebuie să vedem farul de la Capul Caliacra. Ia, noaptea poţi să te caţeri pe catarg tot aşa de iute ca ziua?

― Pot, domnule!

― Atunci dă-i drumul, dar ia-o pe grijele – altfel te împiedică pînzele – şi uită-te dacă nu se zăreşte farul. Ia seama să nu aluneci, că rămîn fără om de veghe.

În cîteva clipe, musul era la crucetă, de unde, luînd catargul în braţe, se căţără mai departe, pînă ce atinse mărul cu mîna.

― Ia te uită minune! Văd ceva, parc-ar fi fulgere, dar de unde, că-i vreme senină?!

― Nu sînt fulgere, ci lumina farului, îl lămuri, mulţumit, căpitanul. Uită-te bine, şi vezi pînă la cît poţi să numeri între o sclipire şi alta.

Negrilă scheuna, învîrtindu-se în jurul catargului.

― Cam pînă la 8, domnule.

― Bine, acum dă-te jos la iuţeală.

― E farul de la Caliacra? întrebă musul, îndreptîndu-şi hainele. Nu s-ar putea să fie altul? Nenea Gherasim mi-a spus că pe coaste sînt multe faruri.

― Sînt mai multe sau mai puţine, după cum e coasta, Mihule. Ele se pun mai cu seamă în locuri primejdioase, pe insule, pe istmuri, la intrarea strîmtorilor. Dar sînt făcute în aşa fel, ca să nu le încurci între ele. Ziua le recunoşti după formă, că unele sînt mai înalte, altele mai scunde, unele de fier, altele de piatră, vopsite tot în culori deosebite. Noaptea te lămureşti după lumină; fiecare se aprinde în alt chip, mai rar sau mai repede, la unele lumina ţine mai multe clipe, la altele mai puţine…

― Şi marinarii de unde ştiu asta?

― Au o carte, Cartea farurilor, în care sînt trecute toate farurile din lume, fiecare avîndu-şi acolo descrierea. Cînd te-am pus să numeri, am vrut să ştiu măcar pe departe cîte secunde trec între o sclipire şi alta, deşi, eu unul, nu aveam nici o teamă că am putea fi în altă parte decît la Capul Caliacra.

― Dar ştiu eu dacă n-am numărat prea repede? Omul greşeşte…

― Ai dreptate; pentru asta, cînd te afli în locuri cu faruri multe, şi te temi că ai putea să le amesteci, te foloseşti de un ceas anume, care măsoară cu precizie durata luminii şi timpul dintre o clipire şi alta. Acum ai înţeles cum stă treaba, băiete?

― Da, domnule!

― Atunci pune-ţi mantaua în spinare şi du-te de stai de veghe.

Restul cartului se scurse pe nesimţite; luna ciuntită trecuse în partea astălaltă, frecîndu-se de catarge, şi începuse să pălească o dată cu stelele. La răsărit, dacă te uitai pe sub pînze, cerul se făcuse cenuşiu, apoi albise – şi sub el valurile păreau mai potolite.

La ora patru, cînd Ismail ieşi somnoros pe punte, să ia cîrma în primire, orizontul începea să se împurpureze, iar vîntul nu mai sufla cu vechea putere. Înainte de a coborî sub punte, Anton Lupan cu Mihu aruncară lochul şi văzură că, într-adevăr, Speranţa nu mai făcea decît cinci noduri.

Ziua de 16 iulie se scurse mai încet decît prima. Oamenii se uitau plictisiţi la pînzele care, din cînd în cînd, fluturau greoaie, căci vîntul slăbea din oră în oră. Spre prînz ai fi zis că va adormi de-a binelea; însă după vreun ceas îşi recapătă viaţa şi se roti mai la nord cu un cart, pesemne cătîndu-şi în altă parte puterea. Acum Speranţa îl primea dinapoi a traversului, şi după ce scotele fură slăbite atît cît se cuvenea, se aşternu la drum cu cinci mile pe ceas.

Peste zi, Ieremia, Haralamb şi Cristea Busuioc trecură pe rînd la cîrmă, sub îndrumarea primului cîrmaci. Mihu era mîhnit că nu-l puneau şi pe el – însă se linişti cînd căpitanul îl chemă în cabină şi-l aşeză