― Să ţii cîrma e mai uşor; cu asta ai să te deprinzi repede. Pe tine vreau să te învăţ mai multe, fiindcă te văd isteţ şi aş vrea să fii ajutorul meu cîndva. Poate că odată ai să ajungi chiar căpitan.

În ziua aceea, Anton Lupan începu să-i împărtăşească temeinic lui Mihu învăţătura sa. Cînd ai numai un an de şcoală şi acela făcut pe apucate, n-ai să deprinzi nici într-o zi, nici în două, nici în douăzeci de luni, ştiinţa care i se cere unui adevărat căpitan. La Sulina, ucenicul-marinar nu ştiuse nici măcar că Pămîntul e rotund – acum îl avea limpede în cap, fiindcă văzuse acolo-n cufărul lui Anton Lupan un glob pămîntesc, cu ape şi cu continente, pe care acest vrăjitor i-l rotea în faţa ochilor, cum ar fi rotit Pămîntul cel adevărat. Dar ştiinţa Pămîntului şi-a hărţilor, care îl desfăşoară neted în faţa ta, nu se sfîrşeşte cînd ai aflat ce lungime are ecuatorul, ce-i aceea o paralelă şi un meridian.

După trei ceasuri de învăţătură, Mihu ieşi pe punte cu capul făcut calendar. Ehei, or fi ţinut cîrma ceilalţi, de se fuduleau acum prin faţa sa, şi Ieremia, şi Haralamb, ba chiar şi tăcutul plutaş – dar nici unul nu ştia cum se măsoară pe hartă longitudinea şi latitudinea unui punct dat!

Restul timpului pînă la cină, cu capul zbîrnîind de parcă ar fi avut în el un bondar, Mihu se zbengui pe punte cu Negrilă, amestecîndu-se amîndoi printre picioarele celorlalţi. După două zile de navigaţie, se mişca aici ca pe uliţa sa; ar fi fost altfel, de bună seamă, dacă s-ar fi nimerit o mare mai zburlită, un vînt mai duşman, dar se vede că şi marea, şi vîntul au grija să nu-i sperie pe ucenicii-marinari.

La opt seara musul intră de veghe, în cart cu Anton Lupan.

Înainte ca oamenii să plece la culcare, căpitanul întrebă:

― Cine o să fie de cart în noaptea asta, de la patru înainte?

― Eu cu Ieremia, răspunse primul cîrmaci.

― Aşa? Aveţi grijă că spre cinci jumătate-şase dimineaţa, o să vedeţi uscatul.

― Ajungem la Bosfor? se bucură Mihu sărind într-un picior pe lîngă hambar.

Dar în clipa aceea îl auzi pe bucătar oftînd şi se potoli, ruşinat. De data asta nu mai încăpea îndoială că pe bietul Ismail îl aştepta mare necaz.

În primul cart de noapte întîlniră două vapoare venind de la Ţarigrad. Mihu, care era de veghe, le recunoscu îndată şi nu se mai fîstîci; treceau prin stînga, aveau lumini roşii, deci nu-i dădeau nici o bătaie de cap.

― Domnule, îşi arătă mirarea, apropiindu-se de cîrmă, dar corăbii n-am întîlnit de loc, de cînd am plecat!

― Cu vîntul ăsta corăbiile nu pot ieşi din Bosfor, îl lămuri Anton Lupan. Trebuie să aştepte un timp mai potrivit, altfel curentul din strîmtoare le duce înapoi.

Îndată ce termină cartul, musul se urcă în pat şi adormi buştean.

În noaptea aceea îl visă pe Ismail, cu şalvari şi cu fes – şi doar era de mirare, că nu-l văzuse niciodată în portul islamului. Bucătarul tocmai îl îmbia să guste dintr-un borcan mare cu saraiglii, cînd un strigăt de pe punte îl făcu să sară în mijlocul cabinei, speriat.

Pe spirai intra lumina răsăritului, vie de te ameţea.

― Se vede pămînt!… striga Ieremia.

Se repeziră cu toţii pe punte; numai Ismail rămase jos, oftînd necurmat.

Soarele abia ieşise din valuri, şi marea părea un lan de dughie fremătînd sub vîntul curat. În faţă, prin negurile dimineţii, se zărea o limbă de pămînt, pe care lumina răsăritului, lovind-o pieziş, o făcea să sclipească şi o înroşea.

― Am ajuns mai devreme, zise Anton Lupan uitîndu-se la ceas. Da, iată, vîntul s-a întărit, pesemne în al doilea cart.

― Şi Bosforul unde-i, nene Gherasime? întrebă Mihu apropiindu-se de cîrmă, cu cizmele în mîini, aşa cum năvălise pe punte, înaintea celorlalţi.

― Ai răbdare, băiete, mai avem de mers! Ia, mai bine pune-ţi cizmele! Ce fel de mus eşti tu?

Căpitanul se uită cu binoclul spre ţărmul roşcat.

― Iată Anatoli Fener! zise, arătînd cam un cart în dreapta bompresului. N-am ieşit tocmai la ţanc; pesemne deriva a fost mai mare decît în socoteala mea. Ia, Gherasim, ţine mai la vest o jumătate de cart. Iată şi Rumeli Fener!

― Pe ce limbă vorbiţi, domnule, că nu înţeleg nimic! întrebă Mihu, trăgîndu-şi cizmele pe sub pantalonii largi.

― Bosforul desparte Europa de Asia, îl lămuri Anton Lupan, şi turcii stau călare pe el, ca pe un catîr înşăuat. Înţelegi? Partea europeană a Turciei se cheamă Rumelia, iar cea asiatică, Anatolia. La intrarea Bosforului sînt două faruri, cum ar fi ochii catîrului de care-ţi vorbeam: unul si cheamă Anatoli, iar celălalt Rumeli Fener. Pune mîna pe binoclu, să le vezi şi tu.

― Vorba e, zise Ieremia rîzînd, de unde găsim acum cîte o piatră, s-o luaţi în gură, voi ăştia care n-aţi mai fost pe-aici?

― Pietre n-o să găsim, dacă n-am avut grijă să aducem de la Sulina! răspunse Haralamb. Dar zic că mai bine ar fi să luăm în gură cîte un ou răscopt. Afurisita asta de mare te stoarce de te-apucă leşinul. Hai să-l sculăm pe Ismail.

Tocmai atunci pe gura tambuchiului se ivi un fes roşu şi, spre uimirea tuturor, sub fes, capul bucătarului, mai posomorît ca oricînd.

― Ne taie la ramazan, Ismaile! strigă Haralamb, uitîndu-se cu mirare la fesul lui.

― Luam singur mîncam! Ismail rugam! răspunse bucătarul, îndreptîndu-se spre pupa cu un covoraş în mîini.

― Păi rugăciunea la voi se face seara; ce te-a apucat, măi Ismaile? întrebă Gherasim.

― Dacă nu făceam aseară, acuma făceam.

― La Sulina nu te-am văzut niciodată cu fes, sări şi Ieremia. Îmi şi uitasem că eşti de-ai lui Allah.

În loc să răspundă, Ismail se uită la busolă, se uită încurcat pe cer, apoi se întoarse spre Anton Lupan:

― Domnu’, la busolă Mecca unde veneam?

― Păi, credincioşii cînd se roagă, cum fac?

― Acasă, muftiu întrebam. Aici, de unde muftiu luam _

― Şi dacă nu te aşezi cu faţa la Mecca, nu te aude Allah?

― Nu auzeam azi, auzeam mîine; eu trebuie azi auzeam!

― Atunci stai să mă uit pe hartă şi să măsor direcţia exactă, altminteri, dacă greşesc, te pomeneşti că te rogi în van!

După ce Ismail află direcţia locului sfînt, îşi