puse covoraşul jos, îngenunche pe el, cu fesul în cap, şi începu să se roage, fără să-i pese de ceilalţi, lovindu-se cu fruntea de punte, bolborosind versete din Coran şi strigînd, din cînd în cînd, cu un glas desperat:

― Allaah, ieh… Allaah ieeh!… Aaaa Allah!…

 

Speranţa îşi continua drumul spre Bosfor şi ţărmul se înălţa din mare, schimbîndu-şi culoarea de la o clipă la alta, cînd cenuşie, cînd vînătă, cînd roşcată, pînă ce copacii înşiraţi pe creastă se arătară limpede, aruncîndu-şi umbrele verzi peste argila şi piatra spălate de ape.

Anton Lupan coborî în cabină şi se întoarse cu un steag roşu împodobit cu semiluna albă.

― Ăsta-i de la Plevna, domnule? întrebă Ieremia, făcînd ochii mari.

Fiindu-i teamă să nu se trezească în el porniri războinice, căpitanul se grăbi să-l liniştească:

― Nu, e un steag paşnic; nu te-apuca să-l găureşti cu flinta.

Apoi se întoarse spre cel mai tînăr membru din echipaj:

― Mihule, ia să te văd, cît de repede îl legi în vîrful catargului?

― Steagul turcesc? se miră băiatul.

― Da, aşa e regula. Cînd o corabie sau un vapor intră în apele unei ţări străine, pe lîngă pavilionul ei de la pupa, trebuie să pună la prova, pavilionul ţării aceleia.

Curînd, gura Bosforului se văzu limpede, liniştită, tainică şi neaşteptat de albastră. Un ceas mai tîrziu, Speranţa se afla între coasta Europei şi-a Asiei, continuîndu-şi şovăitoare drumul, ca şi cînd n-ar fi ştiut pe care să-l aleagă.

Malul apusean luminat de soare îşi arăta colinele înalte, coborîte pînă la marginea apei, acoperite de sicomori, salcîmi şi platani, printre care luceau vesele căsuţe de lemn, răzleţe – albe, portocalii, roşii, galbene. Sus, la creastă, păştea o turmă de măgăruşi, ale căror urechi lungi se vedeau bălăbănindu-se pe cerul Europei, departe. Malul asiatic, umbrit, părea mai trist la ora aceasta a dimineţii, dar dacă înfrîngeai umbra cu ochii, puteai să vezi aceleaşi coline înalte, înverzite şi presărate arar cu căsuţe vopsite în toate culorile, în toate nuanţele.

Speranţa mergea pe lîngă malul drept, scăldată în soare, împinsă mai mult de curent decît de vînt, care părea că se potoleşte. Bosforul se îngusta, treptat, fără însă ca apa să-şi piardă culoarea, mai limpede şi mai străvezie decît a cerului de deasupra, albastru.

Undeva, în faţă, se vedea fum de vapoare, luceau pînze care păreau cînd albe, cînd verzui ca apa. Gherasim stătea la cîrmă, nepăsător, fiindcă Bosforul îi era mai cunoscut decît nevasta. Ismail îşi terminase rugăciunea şi coborîse în bucătărie, chipurile să pregătească bucate, dar de jos se auzeau mai mult oftaturile lui decît zăngănitul vaselor. Ceilalţi se îngrămădiseră la prova, cu gurile căscate, în spatele căpitanului care, înarmat cu ocheanul, cerceta malurile.

După cîţiva kilometri, în faţă, ascunsă în umbră, se ivi o mică radă pe malul căreia se ridicau, în amfiteatru, sumedenie de case, unele mici, ca nişte chioşcuri, altele cît nişte palate, cu turnuri şi terase, toate vopsite în culori îmbietoare.

― Acolo-i Terapia, spuse Anton Lupan. Asta pe greceşte înseamnă sănătate – şi într-adevăr, aerul acolo tămăduieşte o mulţime de boli, închipuite sau chiar adevărate. La Terapia vin turcii bogaţi să-şi petreacă vremea, cînd nu au ce face.

Aproape în acelaşi timp văzură că în dreapta se deschidea un golf larg, atît de însorit, că îţi lua ochii. În fund sclipea alt orăşel, cu aceeaşi îngrămădire de case vesele, pierdute printre platani cu coroane uriaşe.

― Ajungem la Buiuk-Deré. Aici trebuie să ne oprim, îşi vesti Anton Lupan echipajul. Pregătiţi ancora şi fiţi gata la pînze. Hei, Gherasime, ia-o două carturi la dreapta! Iar tu, Ismaile, lasă-l pe Allah şi vino încoace!

Pe măsură ce se adînceau în golful albastru, valurile Bosforului se potoleau, pînă ce apa rămase lucie ca oglinda şi curată ca lacrima. În faţă se vedeau o sumă de corăbii şi barcazuri, dormind la ancoră. Cu vîntul care îşi dădea sufletul, Speranţa ajunse anevoie în preajma lor, unde îndată aruncă ancora. Cît ai clipi din ochi, de la ţărm se desprinse o barcă şi, peste cîteva minute, doi turci, îmbrăcaţi pe jumătate europeneşte, cu pantaloni negri, cu redingote lungi pînă la genunchi, încheiate strîns de sus pînă jos, cu fesuri roşii, amîndoi cu ochelari şi cu obrazuri ţepoase, se aflau pe punte, privind iscoditori echipajul.

― Aveţi marfă pentru Stambul? întrebă primul.

― Aveţi bolnavi? întrebă celălalt.

Unul era vameşul, al doilea medicul. Neîncrezîndu-se în cuvîntul căpitanului, se apucară şi unul şi altul să-şi facă meseria. Vameşul coborî în cabină, cercetă actele care priveau încărcătura, puse să se ridice bocaportul şi îşi vîrî nasul pretutindeni, părînd că este hotărît să găsească nod în papură.

― Trebuie bacşiş! îi şopti Gherasim căpitanului.

― Ba nu-i dau nimic; nu are leafă de la sultan? răspunse acesta.

El nu apucase să afle că tocmai atunci sultanul o ducea prost cu banii, nu-şi plătea slujbaşii cu lunile, ba nu mai era în stare să plătească nici măcar dobînzile la datoriile statului. Dar asta n-avea nici o legătură cu bacşişul, născocire din vremurile celelalte.

În timp ce vameşul scotocea corabia, de la un cap pînă la altul, nedumerit de întîrzierea bacşişului, medicul adună oamenii pe punte, îi puse să se dezbrace pînă la brîu, cercetă tatuajele lui Gherasim, se zgîi la cadîna şi la ancora de pe pieptul bucătarului, îi ciocăni, li se uită sub pleoape, le porunci să deschidă gura, în timp ce Negrilă stătea ascuns după bocaport şi mîrîia la el clănţănindu-şi colţii.

― Trebuie bacşiş, trebuie bacşiş! şopti iarăşi cîrmaciul.

Anton Lupan ridică din umeri, apoi, văzînd că oaspeţii tot aşteptau, le arătă scara, salutîndu-i după obiceiul turcesc, cu salamalecuri:

― Efendi, vă mulţumesc că v-aţi ostenit pînă aici; nu vreau să vă întîrzii la o cafea, fiindcă vă ştiu înglodaţi în treburi. Pe urmă, văd că şi barcagiul aşteaptă; v-aş sfătui să nu-l ţineţi de pomană în soare!

Cei doi slujbaşi plecară de-a-ndăratelea, bombănind pe limba lor cuvinte fioroase.

Mihu, care le ţinuse scara, veni la Anton Lupan, roşu ca racul:

― Domnule, ăla mai slab, doctorul, a spus siktir!

― Ce vorbeşti! Te pomeneşti că o fi vreun cuvînt doctoricesc!

― Lasă, domnule, nu glumi, că atîta lucru am învăţat şi eu de la nenea Ismail. Dacă ştiam aşa, îl asmuţeam pe Negrilă – şi să fi văzut cum s-ar fi dus turcul cu pantalonii rupţi în tur, fir-ar