Anton Lupan rîse cu poftă, apoi se întoarse spre ceilalţi:

― Ei, băieţi, apucaţi-vă să legaţi pînzele, că după cum se arată vîntul, deocamdată nu-i rost să plecăm mai departe. Ismaile, ai gătit ceva pentru astăzi?

― Cînd găteam?… bombăni bucătarul, posomorît cum nu-l văzuseră niciodată.

― Atunci nici nu te mai osteni; noi o să coborîm la uscat, că tot n-o să putem pleca aşa de curînd. Demîncare o să găsim la vreo locantă pe-aici; cred că n-o să murim de foame.

― Găseam, găseam! răspunse bucătarul, fără să se bucure că scăpa de grija bucatelor.

― Iar tu, urmă Anton Lupan zîmbind, dacă vrei să soseşti mai devreme la Stambul, acasă, du-te colea, la debarcader, ia vaporaşul…

― Nu plecam! Stam, păzeam puntea! zise turcul, fără altă lămurire.

Ceilalţi lăsară barca la apă, Gherasim luă vîslele, Negrilă se ghemui la picioarele lui, după el coborîră căpitanul, Cristea Busuioc, Mihu, Haralamb şi la urmă Ieremia, trăgînd după el flinta pe care o purta totdeauna.

― Asta la ce-o luaşi, Ieremie?

― Ia aşa, să fie acolo! Tusea strică la drum, da’ puşca e bună!

― Ismaile, ai grijă să nu faci vreun bocluc! mai strigă Anton Lupan, înainte de a se dezlipi de bord. Vezi pe unde-ţi aprinzi luleaua, că lemnului nu-i trebuie decît un chibrit. Şi ai grijă de haimanale; nu primi pe nimeni la bord. Ai auzit?

― Auzim, auzim! răspunse bucătarul, la fel de posomorît.

― Ce-o fi cu nenea Ismail? întrebă Mihu, în timp ce se îndreptau spre ţărm.

― Ei, o fi avînd el vreun necaz! răspunse cîrmaciul, care, deşi părea că ştie mai multe, se mărgini să spună numai atît.

Casele coborau de pe coline pînă la Bosfor, gata să-şi înece temeliile în unda lui. Cele mai multe erau de scînduri, însă lucrate îngrijit, cu chioşcuri ascuţite la vîrf, cu terase scăldate în soare, cu rame traforate la uşi şi ferestre, ca un filigran fin şi toate vopsite în culori vii, toate culorile ce se pot închipui, afară de verde, culoarea islamului, neîngăduită oricui. În schimb copacii şi grădinile, trecînd peste orice legiuiri, îmbrăcau totul în uimitoarele ghirlande ale frunzişului lor, mai puternice, mai stăruitoare, mai vii decît toate culorile.

Din loc în loc se vedea cîte un debarcader de lemn, vopsit în alb, în faţa căruia, barcagii arnăuţi, îmbrăcaţi cu cămăşi subţiri de voal, îşi aşteptau muşteriii, cam rari la ora aceasta dinaintea prînzului, cînd orăşelul dormea, toropit. Nu prea era lume nici pe cheiul îngust, nici pe terasele cafenelelor, aşezate în marginea apei. Ici-colo cîte un grup de turcoaice, cu şalvari şi faţa ascunsă sub iaşmacuri, se uitau nepăsătoare la copiii care se jucau alături, moleşiţi. Haralamb se zgîia la ele, înciudat că nu le putea vedea la chip.

― Măi vere, pe-aici toate umblă aşa?

― Păi altfel, cum?

― Atunci n-am făcut nimic!…

Gherasim trase barca lîngă terasa unei cafenele, ca la un debarcader. Cristea Busuioc, care de la intrarea în Bosfor nu spusese nimic, ci doar privise la toate din jur, mîngîindu-şi barba bătută de vînt, îşi scoase toporişca de la brîu şi-i înfipse muchia în scîndura debarcaderului, înnegrită de timp.

― Ăsta-i brad de pe la noi! oftă cu ochii lui albaştri înceţoşaţi de amintiri.

― Că-n alte părţi n-o mai fi crescînd brad! pufni Haralamb, înciudat de iaşmacul turcoaicelor.

― O fi crescînd, dar pe-al nostru îl cunosc, oriunde ar fi!

Căpitanul sări pe debarcader.

― Băieţi, acum avem prilejul să bem cîte o cafea, şi totdeodată să ne ferchezuim puţin, că aici, cafenelele sînt şi frizerii.

Într-adevăr, pînă să vină cafeaua, bărbierii, care abia aşteptau să le pice muşterii, se apucară să le săpunească obrajii şi după o jumătate de ceas, cînd ieşiră, erau cu toţii răcoriţi, bine raşi şi dichisiţi. În spatele cafenelei roiau o mulţime de cîini, de toate neamurile, mai toţi slabi şi jigăriţi, tolăniţi unii în praful drumului, fără să le pese de trecători. Cînd îi văzu, Negrilă se zburli, dar îndată, dîndu-şi seama că avea de-a face cu nişte semeni paşnici şi nevătămători, în care pierise orice urmă a demnităţii cîineşti, îşi cătă de drum, uitîndu-se dispreţuitor la ei.

Ceva mai încolo era un hotel luxos, înconjurat de grădini împărăteşti şi umbrit de coroana unui platan uriaş, în ramurile căruia hotelierul construise un chioşc, unde puteau să se aşeze la masă doisprezece inşi, ca să prînzească la umbra frunzelor dantelate şi lucii ca firul de borangic.

― Am să vă duc să vedeţi un platan pe lîngă care ăsta nu înseamnă nimic! le spuse Anton Lupan însoţitorilor săi, văzîndu-i că rămăseseră în drum, nemişcaţi.

Porniră să urce pe o stradă largă şi, la marginea orăşelului, într-o livadă, se pomeniră sub un copac care întuneca trei sferturi de cer. Trunchiul lui, înalt ca un turn şi mai gros de patru stînjeni, era alcătuit din şapte-opt tulpini împletite laolaltă, în chip de neînţeles. Jos, pe pămîntul spălat de ploi, se vedeau rădăcinile noduroase, încîlcite ca nişte şerpi uriaşi, groase să nu le poţi cuprinde cu braţele. În sus, fiecare ramură părea un copac gigantic – şi toate laolaltă făceau cît un codru întreg. În trunchiul bătrîn se vedeau scorburi adînci cît un bordei, presărate cu putregai roşiatic, cu pereţii înnegriţi de fum. Pe timp de ploaie, păstorii veneau să se adăpostească aici şi aprindeau focul în scorburi, fără ca uriaşului să-i pese ceva.

― Aoleu, că mare-i, maică! strigă Mihu, cînd îl văzu.

Ceilalţi nu putură spune nici măcar atît. Încaltea, plutaşul, care văzuse mulţi copaci în viaţa lui, rămase ţeapăn şi mut, crezîndu-se nu sub un copac de pe lumea asta, ci de pe celălalt tărîm. Pînă şi Negrilă simţea apăsătoarea măreţie pe care firea şi-o dezvăluia aici; cu coada între picioare, cîinele se uita temător în jur, parcă speriat de umbra căreia nu-i vedeai marginile.

― Ia staţi colea jos, să răsuflăm un pic! îşi îmbie Anton Lupan echipajul. Cred că nu vă pare rău c-aţi urcat pînă aici!

― Dar nici măcar n-am urcat, domnule, răspunse Ieremia, rotindu-şi capul pe sus, fără să găsească nici o poartă spre cer prin desişul copacului. Oare cîţi ani să aibă namila asta?

― Apoi, dacă e să ne luăm după legendă, şi de ce nu ne-am lua, trebuie să aibă aproape o mie de ani…

Dinspre Bosfor adia mireasma mirtului alb, înflorit. Sus, la creastă, se auzea un