Carcasa era prinsă de panoul A, una dintre cele patru părți ale tetraedrului care a adus Pathfinderul pe Marte. Celelalte trei părți sunt în continuare în Ares Vallis, unde le-am lăsat.

Între panoul A și bancul de lucru erau baloanele din folie de mylar{32} pe care a aterizat, rostogolindu-se, Pathfinderul. Sfâșiasem multe dintre ele ca să-l transport. Totuși, o bună parte din material rămăsese – suficient ca să ocolească panoul A și să ajungă în contact cu carcasa. Ar trebui să menționez că mylarul e conductor electric.

La 13.30 am rezemat sfredelul de bancul de lucru. Mantaua sfredelului era scoasă, ca să facă loc cablului de alimentare. Bancul de lucru e din metal. Dacă sfredelul se rezema de banc într-un anumit fel, metalul se atingea tot de metal.

Și exact asta se întâmplase.

Curentul a trecut din conductorul pozitiv al cablului de la sfredel, prin bancul de lucru, prin folia de mylar, prin carcasa Pathfinderului, prin multiplele componente electronice sensibile și de neînlocuit și a ieșit prin conductorul negativ al cablului de alimentare al Pathfinderului.

Pathfinderul funcționează la cincizeci de miliamperi. A primit nouă mii de miliamperi, care au trecut prin componentele electronice delicate, prăjind totul în drum. Siguranțele au sărit, dar a fost prea târziu.

Pathfinderul e mort. Nu mai pot să iau legătura cu Pământul.

Sunt pe cont propriu.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 197

Of…

Măcar o dată mi-aș dori să meargă ceva conform planului, știi?

Marte încearcă în continuare să mă ucidă.

Mă rog… Nu Marte a electrocutat Pathfinderul. Așa că o să completez fraza de mai sus:

Marte și prostia mea încearcă în continuare să mă ucidă.

Gata, ajunge cu văicăreala. Nu sunt pierdut. Doar că lucrurile o să fie mai dificile decât planificasem. Am tot ce-mi trebuie ca să supraviețuiesc. Iar Hermes e în continuare pe drum.

Am scris pe litere un mesaj în codul Morse, folosind pietre. „PF PRĂJIT CU 9 AMPERI. MORT ȘI ÎNGROPAT. PLAN NESCHIMBAT. MĂ DUC LA VAM.”

Dacă pot să ajung la VAM-ul lui Ares 4, sunt rezolvat. Dar cum am pierdut orice contact cu NASA, trebuie să-mi proiectez propria rulotă marțiană ca să ajung acolo.

Deocamdată, am oprit toată munca la ea. Nu vreau să continui fără un plan. Sunt sigur că NASA avea tot felul de idei, dar acum trebuie să născocesc singur una.

După cum am menționat, Marea Treime (regulatorul atmosferic, oxigenatorul și recuperatorul de apă) sunt componente vitale. Pentru călătoria către Pathfinder le-am putut înlocui. Am folosit filtrele de CO2 ca să reglez atmosfera și am luat suficient oxigen și apă pentru întreaga călătorie. De data asta nu mai merge așa. Am nevoie de Marea Treime.

Problema e că mănâncă o grămadă de curent și trebuie să funcționeze toată ziua. Acumulatorii roverului au 18 kilowați-oră de energie. Numai oxigenatorul folosește 44,1 kilowați-oră per zi solară. Înțelegi care-i problema?

Știi ceva? E un chin să spui „kilowatt-oră per zi solară”. O să inventez un nou nume de unitate de măsură științifică. Un kilowatt-oră per zi solară e… poate să fie orice… ăă… nu-s deloc bun la asta… of, la naiba. O să-i spun „ninja-pirat”.

Una peste alta, Marea Treime necesită 69,2 ninja-pirați, majoritatea ducându-se în oxigenator și regulatorul atmosferic. (Recuperatorul de apă are nevoie doar de 3,6 ninja-pirați.)

O să fac niște ajustări.

Cea mai simplă ajustare e la recuperatorul de apă. Am 620 de litri de apă (aveam mult mai multă înainte să explodeze habitatul). Am nevoie de doar trei litri de apă per zi solară, așa că rezerva mea o să mă țină 206 de zile solare. Sunt doar 100 de zile solare de când plec și până sunt luat (sau mor încercând).

Concluzie: nu-mi trebuie deloc recuperatorul de apă. O să beau cât am nevoie și-o să-mi arunc dejecțiile afară. Da, fix așa, Marte, o să-mi fac nevoile pe tine. Asta capeți pentru c-ai încercat tot timpul să mă omori.

Iată. Am economisit 3,6 ninja-pirați.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 198

Am avut o realizare cu oxigenatorul!

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei uitându-mă în specificații. Încălzește dioxidul de carbon la 900°C, pe urmă îl trece peste o celulă de electroliză cu oxid de zirconiu ca să smulgă atomii de carbon. Încălzirea gazului consumă cea mai multă energie. De ce e importantă treaba asta? Pentru că eu sunt un singur ins, iar oxigenatorul a fost făcut pentru șase. A șasea parte din cantitatea de CO2 înseamnă a șasea parte din energia necesară încălzirii lui.

Specificațiile spun 44,1 ninja-pirați, dar în tot acest timp a folosit doar 7,35, datorită încărcării reduse. Așa mai merge!

Apoi e problema cu regulatorul atmosferic. Regulatorul ia mostre din aer, detectează ce e în neregulă și corectează problema. Prea mult CO2? Îl dă afară. Insuficient O2? Mai adaugă. Fără el, oxigenatorul e inutil. Ca să fie procesat, dioxidul de carbon trebuie separat.

Regulatorul analizează aerul prin spectroscopie, apoi separă gazele prin suprarăcire. Diferitele elemente se transformă în lichid la diferite temperaturi. Pe Pământ, suprarăcirea unui volum atât de mare de aer ar consuma cantități ridicol de mari de energie. Dar (și sunt pe deplin conștient de acest lucru) acesta nu e Pământul.

Aici, pe Marte, suprarăcirea se face prin pomparea aerului într-o componentă din afara habitatului. Aerul se răcește rapid la temperatura de afară, care variază între -150°C și 0°C. Când e cald se folosește refrigerarea suplimentară, dar zilele reci pot lichefia aerul fără niciun cost. Adevăratul cost energetic vine din reîncălzirea lui. Dacă s-ar întoarce în habitat neîncălzit, aș muri înghețat.

„Dar stai!” îți spui tu. „Atmosfera lui Marte nu e lichidă. De ce se condensează aerul din habitat?”

Atmosfera din habitat este de peste o sută de ori mai densă, așa că se transformă în lichid la temperaturi mult mai ridicate. Regulatorul profită de ce e