Se deschisese o uşă şi în vestibul fusese aduse o masă şi un scaun. Glasul răsunător aparţinea unui tînăr Alfa zglobiu şi degajat, care intrase cu o casetă mare de metal negru. Din piepturile tuturor gemenilor ţinuţi în aşteptare se înălţă un murmur de satisfacţie. Îl dădură uitării pe Sălbatic. Atenţia li se îndreptă acum spre cutia metalică, pe care tînărul o pusese pe masă şi tocmai o descuia. Capacul se ridică.

— Oooo! strigară simultan cei o sută şaizeci şi doi de salariaţi, de parcă ar fi privit nişte jocuri de artificii.

Tînărul scoase o mînă de cutiuţe minuscule cu pilule.

— Ei, acum un pas înainte, vă rog, spuse el cu hotărîre. Pe rînd, cîte unul, fără să vă împingeţi.

Pe rînd, cîte unul, fără să se împingă, gemenii păşiră înainte. Mai întîi doi gemeni, apoi două gemene, iar doi gemeni, iar două gemene, iar…

Sălbaticul rămase să privească spectacolul. „O, minunată lume nouă, o, minunată lume nouă…“ În mintea lui cuvintele melodioase parcă-şi schimbau intonaţia. Îl luaseră în rîs cînd el era chinuit de mîhnire şi remuşcări, şi cu ce ton de hidoasă şi cinică batjocură! Rîzînd diabolic, vorbele dăduseră la iveală josnicia sordidă, urîţenia greţoasă a coşmarului. Acum însă, parcă trîmbiţau o chemare la arme. „O, minunată lume nouă!“ Miranda proclama posibilitatea frumuseţii, posibilitatea prefacerii pînă şi a unui coşmar în ceva înălţător şi nobil. „O, minunată lume nouă!“ Era o chemare la luptă, o comandă.

— Ia, ia, nu vă-mpingeţi! strigă furios subadministratorul-adjunct şi închise cu zgomot capacul cutiei metalice. Dacă nu vă purtaţi cum trebuie, opresc distribuirea somei!

Gemenii Delta începură să mormăie, se mai înghiontiră cu coatele, apoi se potoliră. Ameninţarea îşi făcuse efectul. Auzi vorbă – să-i lipsească de soma! Ce gînd înfiorător!

— Ei bravo, v-aţi cuminţit! spuse tînărul şi redeschise cutia.

Linda trăise ca o roabă, Linda murise; alţii trebuiau să trăiască în libertate şi atunci lumea putea fi înfrumuseţată. Era un act de reparaţie, o datorie. Dintr-o dată, mintea Sălbaticului se lumină; acum ştia ce trebuie să facă. Parcă s-ar fi deschis un oblon şi s-ar fi tras la o parte o perdea.

— Şi! spuse subadministratorul-adjunct.

Încă o femeie kaki păşi înainte.

— Opriţi-vă! strigă Sălbaticul cu glas răsunător. Opriţi-vă!

Îşi croi drum pînă la masă; gemenii Delta rămaseră uimiţi, zgîindu-se la el.

— Sfinte Ford! spuse cu glas scăzut subadministratorul. E Sălbaticul!

Şi i se făcu frică.

— Ascultaţi-mă, vă rog din suflet, strigă cu toată seriozitatea Sălbaticul. „Vă rog să m-ascultaţi!“2

Pînă atunci nu mai vorbise nicicînd în public, aşa că i se păru foarte greu să exprime ceea ce ar fi vrut să spună.

— Nu mai luaţi pilulele alea îngrozitoare. Sînt otravă, otravă curată!

— Ascultaţi, domnule Sălbatic, îi spuse subadministratorul-adjunct, cu un zîmbet mieros, dacă nu vă supăraţi, vă rog să mă lăsaţi…

— Otravă pentru suflet, ca şi pentru trup.

— Da, se poate, dar de ce nu mă lăsaţi să continuu distribuirea? Hai, vă rog frumos, fiţi băiat bun. Şi, cu blîndeţea prudentă cu care mîngîi un animal recunoscut ca fiind periculos, îl bătu pe braţ. Daţi-mi voie doar să…

— Niciodată! strigă Sălbaticul.

— Dragă prietene, te rog frumos…

— Aruncaţi la gunoi otrava aceea groaznică.

Cuvintele „Aruncaţi la gunoi“ izbutiră să pătrundă prin straturile succesive de neînţelegere pînă în străfundurile conştiinţei gemenilor Delta. Din mulţime se înălţă un murmur de nemulţumire.

— Am venit să vă aduc libertate, spuse Sălbaticul, întorcîndu-se din nou către gemeni. Am venit…

Funcţionarul nu-l mai auzi; se strecurase afară din vestibul şi căuta un număr în cartea de telefon.

— Nu e în apartamentul lui, rezumă Bernard situaţia, nu e la mine, nu e la tine. Nu e la Aphroditaeum; nu e la Centru şi nici la Colegiu. Unde s-o fi dus?

Helmholtz dădu din umeri. Se întorseseră de la lucru, convinşi că-l vor găsi pe Sălbatic aşteptîndu-i la unul sau celălalt din locurile lor obişnuite de întîlnire, dar nici urmă de el. Faptul în sine era supărător, deoarece avuseseră de gînd să facă o scurtă călătorie pînă la Biarritz în sportcopterul cu patru locuri al lui Helmholtz. Dacă nu apărea în cel mai scurt timp, aveau să întîrzie la masă.

— Îl mai aşteptăm cinci minute, zise Helmholtz. Dacă nu apare la timp, atunci o să…

Îl întrerupse telefonul. Ridică receptorul:

— Alo!… Da, la telefon. Apoi, după ce ascultă mai multă vreme, trase o înjurătură: — Futu-i Fordul să-i fut! Vin imediat.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Bernard.

— Era o cunoştinţă de-a mea de la Spitalul Park Lane. Sălbaticul e acolo. S-ar părea că şi-a ieşit din minţi. Oricum, e o treabă urgentă. Vii cu mine?

Se repeziră pe coridor spre lifturi.

— Dar de ce vă place să fiţi robi? îl auziră ei pe Sălbatic cînd intrară în spital. Faţa îi era îmbujorată, ochii îi străluceau, arzînd de indignare. Vă place să fiţi ca nişte copii de ţîţă? Da, copii de ţîţă, care „scîncesc şi varsă în