braţele dădacei“3. adăugă el cînd stupiditatea lor animalică îl exasperă pînă acolo încît îl făcu să-i insulte pe cei pe care venise să-i mîntuiască.

Insultele ricoşau însă de pe carapacea groasă a prostiei lor; se uitau ţintă la el cu ochi inexpresivi, plini de resentimente vagi şi încrîncenate.

— Da, da, „scîncind şi vărsînd“! strigă el pur şi simplu.

Dăduse uitării şi mîhnirea şi remuşcările, şi compasiunea şi sentimentul datoriei, toate fiind parcă absorbite acum de o ură intensă, copleşitoare faţă de monştrii aceştia subumani.

— Nu vreţi să fiţi liberi, să fiţi oameni? Nici măcar nu înţelegeţi ce înseamnă umanitatea şi libertatea?

Mînia îl ajuta să vorbească mai curgător; cuvintele îi veneau mai uşor.

— Nu vreţi? Nu înţelegeţi? repetă el, fără a primi răspuns. Ei bine, atunci am să vă învăţ eu, continuă el crîncen. Am să vă fac liberi chiar şi fără voia voastră.

Şi, deschizînd brusc o fereastră care dădea spre curtea interioară a spitalului, începu să arunce afară cîte un pumn de cutiuţe cu tablete de soma.

O clipă gloata kaki rămase tăcută, înmărmurită, asistînd la spectacolul acestui sacrilegiu inutil, privindu-l cu uimire şi groază.

— E nebun, şopti Bernard, făcînd ochii mari. Au să-l omoare. Au să-l… Deodată din mulţime se înălţă un strigăt puternic; un val de trupuri se apropie ameninţător de Sălbatic. Ford să-l ajute! zise Bernard şi întoarse capul îngrozit.

— Ford îi ajută pe cei care se ajută singuri, zise Helmholtz Watson şi rîzînd – efectiv rîzînd entuziasmat – îşi croi drum prin mulţime.

— Liberi, slobozi! strigă Sălbaticul şi, în timp ce cu o mînă continua să arunce pe fereastră cutiuţele cu soma, cu cealaltă lovea feţele uniforme ale celor ce se năpustiseră asupra lui. Liberi! şi deodată se trezi cu Helmholtz lîngă el. Bunul meu prieten Helmholtz! – exclamă el continuînd să dea cu pumnii. În sfîrşit, oameni adevăraţi! mai strigă Sălbaticul aruncînd tot timpul cîte un pumn de otravă pe fereastră. Da, oameni! Oameni! Cînd nu mai rămăsese deloc otravă, înălţă cutia metalică şi le-o arătă golită de conţinut, neagră.

— Sînteţi liberi!

Urlînd, gemenii Delta îl atacară cu şi mai mare furie.

Şovăind, la marginea cîmpului de luptă, Bernard îşi zise: „S-a sfîrşit cu ei“ şi, mînat de un impuls spontan, încercă să le vină în ajutor; apoi se răzgîndi şi se opri; pe urmă, ruşinat, făcu iarăşi un pas înainte; pe urmă iar zăbovi în cumpănă şi rămase chinuit de umilitoarea incapacitate de decizie – gîndindu-se ba că ei ar putea fi ucişi dacă nu-i ajută, ba că ar putea fi ucis el dacă le vine lor în ajutor – şi tocmai atunci (Slavă lui Ford!) dădură buzna înăuntru poliţiştii, cu vizorul bulbucat şi botul de purcel al măştilor de gaze.

Bernard se repezi în întîmpinarea lor. Începu să-şi agite braţele: era şi asta o acţiune, făcea şi el ceva. Strigă de mai multe ori „Ajutor!“, tot mai tare şi mai tare, ca să aibă iluzia că ajută şi el cu ceva:

— Ajutor, Ajutor! AJUTOR!

Poliţiştii îl împinseră la o parte şi se apucară de treabă. Trei dintre ei, cu sprayuri imense prinse pe umeri, pompară în aer nori groşi de vapori de soma. Alţi doi puseră în funcţiune sintetizatorul portabil de muzică pe care-l aduseseră cu ei. Cu pistoale cu apă încărcate cu un anestezic puternic, alţi patru îşi croiau drum prin mulţime şi-i doborau la pămînt, cu fiecare nou jet de lichid, pe luptătorii cei mai înverşunaţi.

— Repede, repede! urlă Bernard. O să-i omoare dacă nu vă grăbiţi. O să-i… Oh!

Enervat de trăncăneala lui, unul dintre poliţişti îl stropi şi pe el cu pistolul cu apă. Bernard se clătină o secundă sau două pe picioarele care păreau să-şi fi pierdut oasele, tendoanele, muşchii, prefăcîndu-se în gelatină, şi pînă la urmă în ceva încă şi mai lichid – apă: căzu fleaşcă la pămînt.

Deodată, din sintetizator începu să vorbească un glas. Glasul Raţiunii, Glasul Înţelepciunii, Glasul Bunăstării. Banda sonoră se derula transmiţînd cuvîntarea sintetică antidezordine numărul doi (de forţă medie). Din străfundurile unei inimi inexistente, Glasul strigă:

— Prieteni, prieteni scumpi, răsuna Glasul atît de patetic pe un ton de reproş atît de tandru încît dindărătul măştilor lor de gaze pînă şi ochii poliţiştilor se înceţoşară pentru o clipă înecaţi în lacrimi. Ce înseamnă toate acestea? De ce nu sînteţi fericiţi şi buni laolaltă? Fericiţi şi buni, repetă Glasul. Trăiţi în pace, în pace.

Tremurînd, preschimbîndu-se în şoaptă, amuţi pentru o clipă.

— Ah, ce tare aş vrea să fiţi fericiţi, reîncepu Glasul cu seriozitate şi blîndeţe infinită. Tare aş vrea să fiţi buni! Vă rog, vă rog mult, fiţi buni şi…

În două minute glasul şi vaporii de soma îşi făcură deja efectul. Cu ochii în lacrimi, gemenii Delta se sărutau şi se strîngeau afectuos în braţe – cîte şase gemeni deodată cuprinşi într-o largă îmbrăţişare. Pînă şi Helmholtz şi Sălbaticul aproape că plîngeau. De la Administraţie se aduse o cotă nouă de cutiuţe cu pilule; urmă o nouă distribuţie grăbită şi, în sunetul urărilor de rămas-bun rostite cu multă afecţiune de Glasul amplu, baritonal, gemenii se împrăştiară, vorbind printre suspine care ai fi zis că le frîngeau inimile:

— La revedere, dragii mei, scumpii mei prieteni; şi Ford să vă aibă în pază! La revedere, dragii mei, scumpii mei prieteni, şi Ford să