După plecarea ultimilor gemeni Delta, poliţistul întrerupse curentul. Glasul îngeresc tăcu.

— Veniţi de bună voie, fără să vă opuneţi, sau trebuie să vă facem anestezie? întrebă poliţistul fluturîndu-şi ameninţător pistolul cu apă.

— O, venim fără să ne opunem, răspunse Sălbaticul tamponîndu-şi cînd buza spartă, cînd zgîrietura de pe gît, cînd muşcătura de la mîna stîngă.

Cu batista lipită de nasul care-i sîngera, Helmholtz dădu şi el din cap a încuviinţare.

De-acuma treaz şi în stare să se ţină iarăşi pe picioare, Bernard îşi alesese tocmai acest moment pentru a se furişa spre uşă cît mai discret cu putinţă.

— Hei, tu ăla de colo! strigă plutonierul, şi un poliţist cu mască de porc se repezi şi-l apucă pe Bernard de umăr.

Bernard se întoarse cu un aer de candoare jignită, indignată. Să fugă? Nici prin cap nu-i trecuse una ca asta.

— Deşi, zău dacă înţeleg ce aveţi cu mine? îi spuse el plutonierului.

— Eşti prieten cu deţinuţii aceştia, nu?

— Mda… începu Bernard şi şovăi. De fapt, nu putea să nege: — Da, de ce n-aş fi?

— Atunci vino cu noi, zise poliţistul şi o luă înainte către ieşire şi către maşina de poliţie care aştepta jos.

1. Furtuna, V, 1, 183-185.

2. Iuliu Cezar, III, 2,78, trad. Tudor Vianu, ed. cit., vol. 5, 1986, p. 52.

3. Cum vă place, II, 7, 155 – celebrul monolog al lui Jacques „Cele şapte vîrste ale omului“.

Încăperea în care fură băgaţi cei trei era biroul Controlorului.

— Forditatea Sa va coborî într-o clipă, le spuse majordomul Gama şi-i lăsă singuri.

Helmholtz rîse zgomotos.

— Parcă ar fi o petrecere cu surogat de cofeină mai degrabă decît un proces, zise el şi se lăsă comod în cel mai luxos dintre fotoliile pneumatice. Hai, nu mai fă mutra asta tristă, Bernard! adăugă el, observînd faţa palidă şi deznădăjduită a prietenului său.

Dar Bernard nu se lăsă înveselit; fără să răspundă, fără măcar să se uite la Helmholtz, se duse şi se aşeză pe cel mai incomod scaun din încăpere, ales anume cu speranţa vagă că ar putea într-un fel sau altul să domolească mînia puterilor superioare.

Între timp, Sălbaticul umbla fără astîmpăr prin cameră, cercetînd cu o vagă curiozitate superficială cărţile de pe rafturi, rolele de bandă magnetică şi sulurile de hîrtie pentru maşina de citit, aflate în firide numerotate cu grijă. Pe masa de sub fereastră se afla un volum masiv legat în imitaţie de piele neagră şi purtînd mai multe T-uri de aur ambosate. Luă cartea şi o deschise. Era Viaţa şi opera mea, de Marele Nostru Ford. Cartea fusese publicată la Detroit de Societatea pentru Răspîndirea Cunoştinţelor Fordiene. Întoarse alene paginile, citi cîte o propoziţie de ici, cîte un paragraf de colo şi tocmai trăsese concluzia că nu-l interesează cartea, cînd se deschise uşa şi intră cu pas degajat şi vioi Controlorul Rezident în Europa Occidentală.

Mustafa Mond dădu mîna cu fiecare, dar i se adresă doar Sălbaticului:

— Vasăzică nu-ţi prea place civilizaţia, domnule Sălbatic?

Sălbaticul se uită la el. Se pregătise să mintă, să spună vrute şi nevrute sau să tacă posac; dar, încurajat de inteligenţa jovială pe care o răspîndea chipul Controlorului, se hotărî să spună sincer adevărul:

— Nu.

Şi clătină din cap.

Bernard tresări şi pe faţă i se întipări groaza. Ce avea să creadă Controlorul? A fi etichetat drept prieten al unui om care spunea că nu-i place civilizaţia – o spunea deschis, şi cui? Tocmai Controlorului – era teribil.

— Bine, John, dar… începu el, însă o privire a lui Mustafa Mond îl reduse la o tăcere smerită.

— Bineînţeles, recunoscu în continuare Sălbaticul, există cîteva lucruri foarte drăguţe. De exemplu, toată muzica aia care pluteşte în aer…

— „Îmi zumzăie-n urechi cînd leneşe-alăute, mii, cînd glasuri care, dacă m-aş trezi din somn prelung, m-ar adormi din nou.“1

Faţa Sălbaticului se lumină dintr-o dată de plăcere.

— Aţi citit-o şi dumneavoastră? Credeam că aici, în Anglia, nu cunoaşte nimeni cartea asta.

— Mai nimeni. Sînt unul dintre puţinii cititori ai ei. Ştii, e interzisă. Dar, întrucît aici eu fac legile, îmi pot îngădui să le mai şi încalc. Fără a fi pedepsit, domnule Marx, adăugă el, întorcîndu-se spre Bernard. Numai că dumneata n-o poţi face, mă tem.

Bernard se cufundă într-o deznădejde şi mai chinuitoare.