— Dar de ce e interzisă? întrebă Salbaticul.

Emoţia întîlnirii cu un om care-l citise pe Shakespeare îl făcuse să uite într-o clipă de orice altceva.

Controlorul dădu din umeri.

— Pentru că e veche, ăsta e principalul motiv. Aici nu ne trebuie lucruri vechi.

— Chiar dacă sînt frumoase?

— Mai ales dacă sînt frumoase. Frumuseţea e atrăgătoare şi noi nu vrem ca oamenii să fie atraşi de lucruri vechi. Noi vrem să le placă cele noi.

— Bine, dar cele noi sînt atît de tîmpite şi de urîte. Filmele alea în care nu vezi decît elicoptere agitîndu-se de colo pînă colo şi-i simţi pe oameni sărutîndu-se – zise el strîmbîndu-se. „Ţapi şi maimuţoi!“2

Doar în vorbele lui Othello putea găsi un mijloc adecvat de a-şi transmite dispreţul şi ura.

— Oricum, nişte animale drăguţe şi blînde, murmură Controlorul într-o doară.

— De ce nu-i lăsaţi să vadă mai degrabă Othello?

— Ţi-am mai spus, e o vechitură. Şi, pe urmă, nici nu l-ar putea înţelege.

Da, asta era adevărat. Îşi aminti cum rîsese Helmholtz Watson de Romeo şi Julieta. După o pauză spuse:

— Atunci, măcar un lucru nou care să semene cu Othello şi pe care oamenii l-ar putea înţelege.

— Asta vrem cu toţii să scriem, de mult, zise Helmholtz, rupînd astfel tăcerea lui de pînă atunci.

— Dar nu-l veţi scrie niciodată, zise Controlorul. Pentru că dacă ar semăna într-adevăr cu Othello, nimeni nu l-ar înţelege, oricît de nou ar fi. Iar dacă ar fi cu adevărat nou, n-ar putea în nici un caz semăna cu Othello.

— De ce nu?

— Chiar aşa, de ce nu? reluă ca un ecou Helmholtz, începînd şi el să uite de realităţile neplăcute ale situaţiei în care se aflau. (Palid de spaimă şi îngrijorare, numai Bernard şi le aducea aminte; dar ceilalţi nu le băgau în seamă.) De ce nu?

— Pentru că lumea noastră nu mai e aceeaşi ca a lui Othello. Nu poţi face automobile populare fără oţel – şi nu poţi face tragedii fără instabilitate socială. Dar acum lumea e stabilă. Oamenii sînt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sînt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrîneţe; n-au mame şi taţi care să-i necăjească şi să-i sîcîie; n-au soţii, ori copii, ori iubiţi şi iubite care să le stîrnească sentimente puternice; sînt condiţionaţi în aşa fel încît practic nu pot să se poarte decît aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma. Soma, pe care dumneata, domnule Sălbatic, te apuci s-o arunci pe fereastră în numele libertăţii. Libertate! spuse rîzînd Controlorul. Ca şi cum te-ai putea aştepta de la aceşti Delta să ştie ce-i aia libertate! Iar acum ai vrea ca ei să înţeleagă şi tragedia lui Othello. Dragul meu băiat!

Sălbaticul tăcu o vreme.

— Şi totuşi, insistă el cu încăpăţînare, Othello e bună, e mai bună decît filmele alea senzoriale.

— Bineînţeles, conveni Controlorul. Dar acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru stabilitate. Trebuie să alegi între fericire şi ceea ce pe vremuri oamenii numeau „artă superioară“. Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga de parfumuri.

— Bine, dar acestea nu spun nimic.

— Se spun doar pe sine; semnifică o mulţime de senzaţii agreabile pentru public.

— Bine, dar sînt… sînt spuse de un nătîng3.

Controlorul rîse:

— Nu eşti prea politicos cu prietenul dumitale, domnul Watson. Unul dintre cei mai distinşi ingineri ai emoţiilor pe care-i avem…

— Ba are dreptate, zise încruntat Helmholtz. Pentru că e, într-adevăr, o treabă nătîngă. Să scrii cînd n-ai nimic de spus…

— Tocmai. Asta cere o enormă ingeniozitate. Fabrici automobile populare dintr-o cantitate minimă de oţel – şi opere de artă din nimic altceva decît senzaţiile pure.

Sălbaticul clătină din cap:

— Mie toate astea mi se par oribile.

— Fireşte. Adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă şi sordidă în comparaţie cu supracompensaţiile chinurilor şi mizeriei sufleteşti. Şi, bineînţeles, stabilitatea nu e nici pe departe atît de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulţumirea nu are nimic din strălucirea şi splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau al unei prăbuşiri fatale adusă de patimă şi îndoială. Fericirea nu e niciodată măreaţă.

— Presupun că aveţi dreptate, încuviinţă după o pauză Sălbaticul. Dar trebuie neapărat să îmbrace forma atît de îngrozitoare a acelor gemeni?

Îşi trecu mîna peste ochi de parcă ar fi încercat să şteargă imaginea retrospectivă a acelor lungi şiruri de pitici identici de la mesele comune, turmele acelea de gemeni care stăteau la coadă la intrarea Gării Brentford a monoraiului, a acelor gîngănii umane care viermuiau în jurul patului de moarte al Lindei, faţa repetată la infinit a atacatorilor lui. Îşi privi mîna stîngă bandajată şi fu scuturat de un fior!

— Oribil! exclamă el.

— Da, dar cît de util! Văd că nu-ţi plac grupurile noastre bokanovskificate; dar te asigur că ele constituie temelia pe care se construieşte