Glasul profund al Controlorului vibra palpitant; gesturile lui cuprindeau întregul spaţiu interstelar şi impulsul irezistibil al maşinii. Retorica lui Mustafa Mond se ridica aproape la nivelul Glasului Sintetic.

— Mă întrebam, spuse Sălbaticul, de ce i-aţi mai făcut – din moment ce din eprubetele alea puteţi scoate tot ce vreţi? Dacă tot munciţi la ele, de ce nu-i scoateţi pe toţi numai Alfa-Dublu-Plus?

Mustafa Mond rîse:

— Pentru că nu dorim cîtuşi de puţin să ni se taie beregata. Noi credem în fericire şi stabilitate. O societate de Alfa n-ar putea fi decît instabilă şi nefericită. Închipuieşte-ţi o fabrică în care să lucreze numai Alfa – adică indivizi separaţi şi neînrudiţi, cu ereditate bună şi condiţionaţi pentru a fi capabili (în anumite limite) să aibă o alegere liberă şi să-şi asume răspunderi. Ia închipuieşte-ţi cum ar arăta, repetă el.

Sălbaticul încercă să şi-o închipuie, dar nu reuşi.

— E o absurditate. Un om Alfa-Decantat, AlfaCondiţionat ar înnebuni dacă ar trebui să facă munca unor semicretini Epsilon – ar înnebuni sau ar începe să spargă totul în jur. Nişte Alfa pot fi socializaţi total, dar cu condiţia să-i pui să facă o treabă demnă de un Alfa. Numai de la un Epsilon te poţi aştepta să facă nişte sacrificii de Epsilon, pentru simplul motiv că lui nu i se par a fi jertfe; ele constituie doar linia de minimă rezistenţă. Condiţionarea unui Epsilon i-a trasat nişte şine pe care trebuie să se deplaseze. Nu se poate opri; e predestinat. Chiar şi după decantare, el se află tot într-o eprubetă – o eprubetă invizibilă de fixaţii infantile şi embrionice. Bineînţeles că fiecare dintre noi (continuă dus pe gînduri Controlorul) trece prin viaţă într-o eprubetă sau un flacon. Dacă se întîmplă să fim Alfa, aceste recipiente în care ne aflăm sînt relativ enorme. Am suferi cumplit dacă am fi închişi într-un spaţiu restrîns. Nu poţi turna surogat de şampanie pentru casta superioară în flacoane pentru castele inferioare. E un lucru evident din punct de vedere teoretic şi a fost dovedit şi în practică. Rezultatul experimentului din Cipru a fost întru totul convingător.

— Ce experiment? întrebă Sălbaticul.

Mustafa Mond zîmbi:

— Mă rog, i-am putea spune o experienţă în domeniul reîmbutelierii, dacă vrei. A început în anul 473 după Ford. Controlorii au curăţat insula Cipru de toţi locuitorii ei şi au recolonizat-o cu un grup special preparat de douăzeci şi două de mii de Alfa. Li s-a frunizat întregul utilaj agricol şi industrial de care aveau nevoie şi au fost lăsaţi să se administreze singuri. Rezultatul a confirmat toate previziunile teoretice: pămîntul n-a fost lucrat cum trebuia; în toate fabricile izbucneau greve; legile erau călcate în picioare, ordinele erau nesocotite; toţi oamenii repartizaţi temporar la o muncă inferioară se ţineau numai de intrigi pentru a obţine posturile înalte, iar cei care deţineau aceste posturi unelteau, la rîndul lor, pentru a şi le păstra cu orice preţ. În mai puţin de şase ani a izbucnit un război civil a-ntîia. După ce au fost ucişi nouăsprezece mii din cei douăzeci şi două de mii de Alfa, supravieţuitorii au semnat în unanimitate o petiţie către Controlorii Mondiali, rugîndu-i să ia guvernarea insulei. Ceea ce s-a şi întîmplat. Şi uite aşa a sfîrşit singura societate de Alfa pe care a cunoscut-o vreodată omenirea.

Sălbaticul oftă din rărunchi.

— Populaţia optimă, reluă Mustafa Mond, are ca model aisbergul: opt părţi din nouă sînt sub apă, numai a noua parte e la suprafaţă.

— Şi sînt fericiţi acolo sub apă?

— Mai fericiţi decît deasupra ei. Mai fericiţi decît, de exemplu, prietenii dumitale de aici, adăugă el arătîndu-i cu degetul pe Helmholtz şi Bernard.

— În pofida muncii aceleia îngrozitoare?

— Îngrozitoare? Lor nu li se pare aşa. Dimpotrivă, le place. E uşoară, e simplă ca o joacă de copii. Nici un fel de încordare pentru mintea sau muşchii lor. Şapte ore şi jumătate de muncă neistovitoare şi apoi raţia de soma, şi jocurile, şi copulaţia fără restricţii, şi filmele senzoriale, ce altceva şi-ar mai putea dori? E adevărat, ar putea cere reducerea orelor de lucru. Şi, bineînţeles, le-am putea oferi un program redus. Din punct de vedere tehnic, ar fi cum nu se poate mai simplu să reducem orarul de lucru al tuturor castelor inferioare la trei sau patru ceasuri pe zi. Dar asta i-ar face oare mai fericiţi? Aş, de unde ! S-a experimentat şi acest lucru, acum mai bine de un secol şi jumătate. În întreaga Irlandă s-a instaurat ziua de lucru de patru ore. Şi care au fost rezultatele ei? Nelinişte socială şi un spor considerabil al consumului de soma; asta a fost tot. Cele trei ore şi jumătate de loisir – timp liber – în plus erau departe de a constitui un izvor de fericire – pînă într-atît încît oamenii se simţeau constrînşi să-şi ia vacanţă de la ele. Biroul nostru de invenţii geme de planuri pentru economisirea eforturilor. Sînt mii de proiecte, adăugă Mustafa Mond cu un gest generos. Şi de ce nu le punem în aplicare? Tocmai de dragul muncitorilor. Ar fi de-a dreptul o cruzime să-i lovim cu un loisir excesiv. La fel şi cu agricultura. Dacă am vrea, am putea fabrica sintetic toate alimentele, pînă la ultima bucăţică. Dar n-o facem. Preferăm să păstrăm pe ogoare o treime din populaţie. Şi asta pentru binele ei – căci ia mai mult timp producerea hranei din pămînt decît din fabrică. Şi, pe urmă, trebuie să ne gîndim şi la stabilitatea noastră. Noi nu vrem să ne schimbăm. Fiecare schimbare reprezintă o ameninţare la