adresa stabilităţii. Iată un motiv în plus pentru care aplicăm cu atîta zgîrcenie noile invenţii. Orice descoperire în domeniul ştiinţei pure este potenţial subversivă; pînă şi ştiinţa trebuie uneori să fie tratată ca un posibil inamic. Da, da, chiar şi ştiinţa.

Ştiinţa? Sălbaticul se încruntă. Cunoştea cuvîntul, dar n-ar fi putut spune exact ce înseamnă. Shakespeare şi bătrînii din pueblo nu pomeniseră niciodată de ştiinţă, iar de la Linda nu primise decît nişte vagi aluzii: ştiinţa era o chestie cu care făceai elicoptere, ceva care te făcea să rîzi la Sărbătoarea Recoltei, ceva care te împiedica să te zbîrceşti şi să-ţi pierzi dinţii. Sălbaticul făcu un efort disperat de a prinde înţelesul vorbelor Controlorului.

— Da, da, continuă Mustafa Mond, iată încă un element al rubricii „Costul stabilităţii“. Nu numai arta este incompatibilă cu fericirea, ci şi ştiinţa. Ştiinţa e periculoasă; trebuie să avem multă grijă, s-o ţinem în lanţ şi cu botniţă.

— Cum aşa? se minună Helmholtz. Bine, dar noi mereu spunem că ştiinţa e totul. E una dintre platitudinile repetate în cadrul hipnopedagogiei.

— De trei ori pe săptămînă între orele treisprezece şi şaptesprezece, se amestecă Bernard.

— Şi toată propaganda pe care o facem ştiinţei la Colegiu…

— Da; dar cărei ştiinţe? întrebă sarcastic Mustafa Mond. Voi n-aveţi nici un fel de pregătire ştiinţifică, aşa că nu puteţi judeca problema. Eu, în schimb, am fost la vremea mea un fizician destul de bun. Chiar prea bun – în orice caz, destul de bun ca să-mi dau seama că toată ştiinţa noastră e doar o carte de bucate, cu o teorie gastronomică ortodoxă, pe care nimeni n-are voie s-o pună la îndoială, şi o listă de reţete la care nu se poate adăuga nimic decît cu permisiunea specială a bucătarului-şef. Dar pe vremuri am fost un tînăr ajutor de bucătar ros de curiozitate. Am început să gătesc puţin pe cont propriu. Am gătit pe o linie neortodoxă, în taină. De fapt, am făcut un pic de ştiinţă adevărată, adăugă el şi apoi tăcu.

— Şi ce s-a întîmplat? îl întrebă Helmholtz Watson.

Controlorul oftă:

— Cam ceea ce o să vi se întîmple şi vouă, tinerilor. Era cît pe-aci să fiu trimis pe o insulă.

Cuvintele acestea avură un efect galvanic asupra lui Bernard, stîrnindu-i o ieşire violentă şi lipsită de decenţă:

— Să mă trimiteţi pe o insulă? Tocmai pe mine?

Sări în sus, străbătu încăperea şi începu să gesticuleze în faţa Controlorului.

— Pe mine nu mă puteţi trimite. N-am făcut nimic. Ceilalţi au fost de vină. Jur că ceilalţi au fost.

Şi întinse un deget acuzator către Helmholtz şi către Sălbatic.

— Vai, vă rog, nu mă trimiteţi în Islanda, promit solemn să fac tot ce trebuie. Vă rog mult să-mi acordaţi o şansă. Vă rog, acordaţi-mi o şansă.

Şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji.

— Vă rog să mă credeţi că e vina lor, suspină el. Şi nu în Islanda. Ah, o rog pe Forditatea Voastră, o rog mult…

Şi, într-un paroxism de umilinţă abjectă, se aruncă în genunchi la picioarele Controlorului. Mustafa încercă să-l ridice; dar Bernard se încăpăţînă să se gudure ca un cîine bătut; vorbele îi ieşeau din gură şuvoi, fără încetare. Pînă la urmă Controlorul se văzu silit să sune după al patrulea secretar, căruia îi porunci:

— Adu trei oameni şi du-l pe domnul Marx într-un dormitor. Fă-i o vaporizare bună cu soma, pe urmă pune-l în pat şi lasă-l să se liniştească.

Al patrulea secretar ieşi şi se întoarse cu nişte valeţi gemeni, în uniforme verzi. Bernard fu scos din încăpere, în pofida ţipetelor şi suspinelor lui jalnice.

— Parcă ar fi vrut cineva să-i taie capul, aşa de tare se văicăreşte, zise Controlorul cînd se închise uşa. Pe cînd, de fapt, dacă ar avea măcar un pic de minte în cap, ar înţelege că pedeapsa aceasta e în realitate o răsplată pentru el. E trimis pe o insulă, adică într-un loc unde va întîlni grupurile cele mai interesante de bărbaţi şi femei care pot fi găsiţi undeva pe lume. Toţi oamenii care, dintr-un motiv sau altul, au devenit prea individualişti, prea plini de sine pentru a se mai încadra în viaţa unei comunităţi. Toţi oamenii care nu sînt mulţumiţi de ortodoxie, care au idei proprii, independente. Cu alte cuvinte, toţi cei care sînt cineva. Aproape că te invidiez, domnule Watson.

Helmholtz pufni în rîs:

— Atunci, de ce nu sînteţi şi dumneavoastră pe o insulă?

— Pentru că, în cele din urmă, am preferat locul ăsta. Mi s-a dat să aleg: ori să fiu trimis pe o insulă unde aş putea să-mi continuu cercetările în domeniul meu, al ştiinţei pure, ori să fiu angajat al Consiliului Controlorilor, cu perspectiva de a urca treptat pînă la un post de Controlor. Am ales această variantă şi am lăsat baltă ştiinţa.

După o scurtă pauză adăugă:

— Uneori tînjesc după ştiinţă. Fericirea e un stăpîn aspru – mai ales fericirea altora. Un stăpîn mult mai aspru – dacă nu eşti condiţionat în aşa fel încît s-o accepţi fără să pui nici un fel de întrebări – decît e adevărul.

Oftă, tăcu din nou, apoi reluă pe un ton mai vioi:

— Mă rog, datoria e datorie. Nu poţi să ţii seama numai de preferinţe. Mă