Aşa gândea judecătorul, făcând o nouă pauză în interogatoriu. Apoi zise:

— Cazul dumneavoastră este unul dintre cele mai stranii. De douăzeci de ani de când profesez această magistratură, încă n-am dat peste unul asemănător. Nu pun de loc sub somnul îndoielii declaraţiile dumneavoastră. Se poate suspecta buna credinţă a unui om care-şi descarcă sufletul din propriu îndemn, fără o coerciţiune exterioară? Nu. Rămâne însă nelămurit un fapt care s-ar putea să-l fi trecut cu vederea.

— Nu cred să fi uitat ceva. Despre ce e vorba?

— Răposatului Zăvideanu i-a dispărut în afară de bani şi un inel de valoare. Ştiţi ceva despre acest obiect?

Ilarie, auzind întrebarea, îl săgetă cu priviri de mânie:

— Domnule judecător, nu înţeleg pentru care motiv vă contraziceţi?

— De ce?

— Aţi afirmat că nu se poate pune la îndoială buna credinţă a unui om care-şi descarcă sufletul nesilit de nimeni. Atunci de pe îmi puneţi problema inelului? Eu am spus tot, absolut tot ce aveam de spus. Nu aş fi omis să dau relaţii unde se află acel inel dacă aş fi ştiut. Bijuteriile victimei nu m-au interesat.

— Vă rog, nu vă consideraţi jignit. Trebuie să ştiţi însă că pentru luminarea mea sunt nevoit să pun orice fel de întrebări, uneori privind fapte inventate, ad-hoc, alteori chiar gratuite. Menajamentele nu prea au ce căuta într-un cabinet de instrucţie…

— Domnule judecător, nu mai am nimic de adăugat, strigă doctorul cu vocea alterată, într-o încordare greu stăpânită.

Kaminski îl privi lung pe sub sprâncene, încruntat. Îşi stăpâni supărarea provocată de necugetata ieşire a medicului. Dacă mai avea de luminat unele puncte nebuloase, găsi că e mai cuminte s-o facă altădată, după ce acuzatul îşi redobândea liniştea. Se ridică în picioare, întunecat, cu morga obişnuită în astfel de momente şi rosti grav:

— În numele legii, vă declar arestat!

În aceiaşi timp, judecătorul sună. Un gardian se ivi numaidecât pe uşă. Doctorul, liniştit, marmorean, ieşi în tăcere, călcând parcă pe nori, urmat de omul forţei publice.

Kaminski nu numai că nu emise mandat de arestare, dar păstră cea mai straşnică discreţie asupra acestui caz bizar. Nu, nu trebuia să stârnească vâlvă în oraş, nimic care să dea apă la moară clevetitorilor, până nu îşi făcea o convingere fondată pe dovezi. Ori până atunci, mai avea de furcă. De ce să se joace cu situaţia unui om, să-l stigmatizeze, să-l excludă din sânul societăţii? În ciuda declaraţiilor lui şi mai ales a corpului delict, îi umbla prin cap că doctorul totuşi e nevinovat. Însă cum să dea consistenţă, pe ce considerente să-şi întemeieze o atare convingere?

Ceru telegrafic poliţiei din Turnu-Severin să identifice familia de acolo (tată, mamă, fiică) care plecase la Timişoara în noaptea accidentului. Primi răspunsul chiar a doua zi. Găsirea nu constituise o problemă, tot oraşul ştia că directorul liceului cu soţia şi fiica scăpaseră teferi din catastrofa de la Pietroasa. Chiar de ei era vorba.

Kaminski se deplasă până la Turnu-Severin şi luă imediat contact cu Silviu Someşan.

— Da, am plecat cu soţia şi fiica la un unchi al meu din Timişoara. Ne-am suit în blestematul accelerat, în singurul vagon de clasa I. Erau locuri berechet. În compartiment se aflau doi bărbaţi, unul mai corpolent, să tot fi avut cincizeci de ani, acesta dormea când am intrat, celălalt, un tinerel slăbuţ şi firav.

— Dormea şi tânărul?

— Nu, nu dormea. A adormit după ce ne-am instalat noi.

— N-aţi încins, aşadar, nicio conversaţie?

— Cu el, nu. V-am spus că îl apucase somnul. Cu celălalt, bătrânul, am schimbat câteva replici uzuale, de unde veniţi, unde vă duceţi, la ce oră ajungem la Timişoara?… A, bătrânul m-a întrebat când are legătură cu Buziaşul. I-am spus… Cam astea… Fleacuri… Însă o discuţie serioasă n-a fost.

— Să trecem mai departe. Ce-aţi făcut în momentul ciocnirii?

— Doamne, ce spaimă am tras! Tocmai ieşisem pe culoar să fumez o ţigară. Abia am aprins-o că, deodată, o trosnitură năprasnică, un scrâşnet de ferotenii stropşite mi-au zdrobit urechile. Vagonul icni în loc clătinându-şi pereţii, podeaua, acoperişul. Din cauza zguduirii se sparseră mai multe geamuri, pasagerii repeziţi din canapele fură proiectaţi unii într-alţii, ciocnindu-se şi ei cu vagoanele. În compartimentul nostru am văzut cu ochii mei căzând geamantanul nostru din plasă în capul celor doi bărbaţi care stăteau unul lângă altul…

— Şi dumneavoastră? Le-aţi dat ajutor?

— Ajutor? În clipele, acelea se gândea cineva să ajute pe altul? Ca să fiu sincer, am fugit singur spre capătul vagonului. Din fericire uşa era deschisă. Abia când am ajuns jos, pe pământ ferm, mi-am adus aminte de soţie şi de fiică. Din nou sus, pe scară, dar ele tocmai coborau strigând după mine. Da, am scăpat nevătămaţi, vagonul nostru n-a avut de suferit decât mici avarii. Altele însă… mi se face părul măciucă…

— Cei doi bărbaţi au rămas în compartiment, la voia întâmplării?

— De fapt, la stăruinţele neveste-mii, m-am reîntors în vagon să iau geamantanul şi poşetele uitate acolo…

— După cât timp?

— Ştiu şi eu? Să zic zece-cincisprezece minute…

— Tovarăşii dumneavoastră de drum erau acolo?

— Da. Zăceau inerţi. Unul cu capul într-o parte, celălalt cu capul în alta. I-am văzut numai la sclipirea unui chibrit, a ultimului chibrit. Am crezut că sunt morţi, dacă erau răniţi ar fi gemut, s-ar fi văitat, aşa cred…

— N-aţi încercat să le vorbiţi?

— Ba da. Am strigat la ei. Niciunul n-a scos o vorbă. De altfel, am şi renunţat la bagaje din cauza beznei. Ducă-se încolo de lucruri, bine ca am scăpat cu zile. Alţii îşi pierduseră şi viaţa.

— În concluzie, aţi avut convingerea că cei doi erau morţi?

— Dacă n-am primit niciun răspuns din partea lor, ce era să cred? Le-am spus, acum îmi amintesc: Ce-aveţi? Sunteţi răniţi? Nimic. Tăcere. Geamantanul acela afurisit îi omorâse, cred eu, altfel cum? I-a lovit în cap, îl pusesem sus pe plasă exact în dreptul lor. Cine se aştepta că are să se întâmple o nenorocire, ca asta?

Kaminski îi mulţumi pentru cele declarate şi îl puse să semneze. Ceea ce martorul făcu. În tren, pe drumul Caransebeşului, magistratul făcea tot felul de presupuneri:

„Înainte de ciocnire, Magheru n-avea cum să ucidă pe moşier în prezenţa lui Silviu Someşan