şi a familiei sale. După ciocnire, când şi-a revenit din leşin (pentru că incontestabil numai atunci şi-a revenit) mai putea să se gândească la omucidere (pentru a prăda), sau s-o ia la sănătoasa (pentru a-şi salva viaţa)… Ceea ce de altfel a făcut… Cel mai abject individ nu e în stare să ucidă în asemenea circumstanţe. Cazul unui hoţ recidivist e edificator, în aceasta privinţă. Faptul s-a petrecut în timpul războiului, în condiţiile unei alarme aeriene. Când hoţul, urcat la etajul cinci, pătrundea în apartamentul vizat, casa a fost lovită de o bombă şi incendiată. El a fugit şi în drumul lui a salvat doi copilaşi care strigau după ajutor. Omul se lăsase păgubaş, renunţând la furt şi, mai mult decât atât, devenise erou, faptă pentru care a fost, bineînţeles, răsplătit. Nota bene: hoţul n-avusese nimic de suferit, nu îndurase nicio leziune, nici nu-şi pierduse cunoştinţa ca Magheru şi totuşi instinctul de conservare acţionase prioritar.”

La Caransebeş, doctorul Radu Şteflea, auzind despre ce e vorba, se aprinse ca un foc de paie. Striga indignat:

— Cum e posibil să credeţi aşa ceva, domnule judecător? Întâi să-l fi văzut pe colegul meu când a venit în miez de noapte la restaurant, scăldat de sus până jos în noroi, întrebând ce oraş e ăsta? şi atunci să stăm de vorbă. Patronul era gata să-l dea afară, socotea că-i un alienat, fugit din ospiciu. Ar fi făcut-o dacă nu-l recunoşteam. Mi-a fost coleg de facultate, băiat eminent, ce să spun? L-am adus acasă cu trăsura, nu mai putea merge pe jos. Cred şi eu.

— Aţi purtat pe drum vreo discuţie?

— Ce discuţie? Vorbea incoerent… Nu reuşea să lege o frază cumsecade.

— N-a pomenit nimic de ceea ce i s-a întâmplat?

— Nici nu putea, pentru că după un traumatism cranian intervine amnezia posttraumatică. Poţi să storci memoria ca pe-o lămâie, nu iese nimic. Acasă l-am pansat, avea câteva leziuni sângerânde ale tegumentelor. A doua zi de dimineaţă s-a dus să-şi facă un examen radiologie. Păi, un om ca ăsta poate să ucidă? Şi mai ales medic fiind? A d’autres{13}, domnule judecător…

— Atunci cum vă explicaţi că avea în buzunar pachetul cu bancnote?

— Asta nu pot să-mi explic în niciun fel. Dumneavoastră trebuie să deduceţi în chip logic, după reţete proprii. Eu dau altfel de reţete…

„Hm, acest tânăr e puţin cam impertinent”, îşi zise Kaminski şi reţinu un element important:

„Magheru, îndurând un şoc puternic, n-a mai fost disponibil pentru omucidere. În istoria criminologiei încă nu s-a întâmplat un caz similar. Ceea ce susţine el e o nevoie imperioasă de motivare a prezenţei bancnotelor, pe care o satisface cu ajutorul unei imaginaţii maladive.”

Reîntors la Piteşti, fără a avea convingerea pe deplin făcută, Kaminski se sfătui cu procurorul Ghinea şi preşedintele tribunalului Andrei Almăjan, într-o şedinţă care ţinu câteva ore. Expuse pe larg faptele, citi celor doi magistraţi declaraţia subscrisă de doctorul Magheru şi puse pe masă pachetul cu bancnotele. Apoi dezvoltă argumentele şi concluzia la care ajunsese.

— Cum, colega, în faţa acestor probe evidente dumneata ai rezerve? se miră procurorul Ghinea.

— Îmi scapă tocmai ceea ce cred că e esenţial în cauză, care nu se poate atinge cu mâna, nici exprima în cuvinte… Dacă ne luăm după aparenţa…

— Corpul delict, pachetul cu bancnote constituie o aparenţă?

— Evident, e ceva concret; dar buba stă tot în inefabil. Sunt de părere să consultăm un specialist în psihiatrie.

— Socot că e de prisos. Specialist în psihiatrie e însuşi doctorul în cauză. Dacă el mărturiseşte că a ucis, chiar în acele condiţii bizare, ce te împiedică. Să-l crezi pe cuvânt?

— Conştiinţa.

— Fiecare avem aşa ceva. Conştiinţa mea, de pildă, cere să emiţi imediat mandatul de arestare.

Preşedintele tribunalului interveni şi el în discuţie.

— Sunt de aceeaşi părere. În faţa aspectului de vinovăţie trebuie să primeze măsurile prevăzute de lege şi în special arestarea. Dumneata, Kaminski, poţi să invoci, rezervele de care ne-ai pomenit, nimeni nu te opreşte. Camera de punere sub acuzare va decide. Dacă ăia de-acolo te cred pe cuvânt, n-au decât să infirme mandatul, treaba lor. Principalul e ca noi să fim acoperiţi.

— Şi dumneata, şi eu… răspunse Kaminski surâzând acru. Mal ales eu.

III

Arestarea doctorului Ilarie Magheru stârni printre piteşteni o senzaţie nemaipomenită. Multora nici nu le venea să creadă, socoteau că vestea nu e decât o glumă de prost gust. Colonelul Dordea cum auzi alergă într-un suflet la Kaminski ca să-i confirme cu gura lui dacă e adevărat sau nu tărăşenia cu doctorul.

— Din păcate, prea adevărat, întări judele.

— Ilarie criminal? Ilarie să ucidă şi să jefuiască pe conu’ Matei? striga colonelul zdrobit, pradă unei deznădejdi pustiitoare, ca şi când ar fi fost vorbă de propriul său fiu. Mare nenorocire! Îmi stă mintea în foc!

Şi umbla prin odaie, de colo până colo, fără astâmpăr, ca un leu în cuşcă.

— Nu poţi să-l ajuţi în niciun fel?

Kaminski clătină negativ capul.

— El singur s-a predat. Ce-i pot face?

— Mda. Va să zică îl aşteaptă munca silnică pe viaţă?

— Nu chiar… Beneficiază de circumstanţe atenuante. Poate zece ani recluziune.

— Mult şi atât. Las’ c-aranjez eu cu juraţii. Aici trebuie lucrat serios. Şi am să lucrez. Poate îl scot basma curată. E nou în oraş şi n-are duşmani…

În schimb, Mihăescu, directorul liceului, profera cu patos, scara la clubul Renaşterea:

— Fraţilor, n-aveţi idee cum îl simpatizam pe doctor, pentru că nu ştiu ce dracu are în el, forţă magnetică sau altceva, de se bagă aşa pe sub pielea omului, fără să-ţi dai seama. Însă acum, când aflu ce poamă e specimenul, la ocnă cu el! Acolo să-i putrezească oasele!…

— Las-o mai uşurel cu ocna, Mihăescule, sări bătrânul Simedru, un scriitor care publicase în tinereţe două cărţi, şi după o jumătate de secol încă trăia din dobânda lor.

— De ce, strămoşule?

— Pentru că cel mai greu lucru pe lumea asta este ca un om să judece pe altul. O faptă atât de complexă încât aproape întotdeauna ne scapă resortul tainic care a declanşat-o. Noi nu facem decât să o judecăm după o ureche şi să aplicăm sancţiuni după altă ureche. Dar ce te faci cu etica?

— Cum adică?

— Păi, da… Are dreptul un om care a păcătuit demult, dar fapta lui n-a