fost descoperită şi, deci, a scăpat nepedepsit, are omul ăsta, zic, dreptul de a judeca pe alt om care a comis proaspăt o fărădelege?

— Mai uşurel cu etica dumitale, strămoşule. Pe semeni, nu-i judec, dar pe tâlharii de la drumul mare îi spânzur fără milă!

Simedru, înfuriat de riposta directorului, îl admonestă pe loc:

— Grozavule, mult ai da să te măsuri cu tâlharul de care vorbeşti, dar nu poţi! Te depăşeşte!

— Ia uite cum s-a ambalat Matusalem, se auziră şoapte. Câţiva chiar râseră pe sub mustăţi.

Moşneagul, întărâtat de dezaprobarea mută a clubmenilor, îi săgeta cu priviri sfruntătoare:

— Râdeţi, hai! Tocmai voi găsit-aţi să râdeţi? Ha-ha-ha! Eu trebuie să râd cu hohote pe spinarea voastră, fiindcă vă cunosc de-a fir-a-păr. Fiecare aveţi ceva pe cuget, fiecare tăinuiţi o fărădelege, dar tăceţi chitic, pentru că habar n-aveţi ce înseamnă nevoia de purificare, pentru că judecătorul vostru suprem care se cheamă conştiinţă a sucombat de mult, şi v-a lăsat orfani. Tăceţi şi osândiţi din umbră pe un om, care, fără să fie silit de cineva, a călcat în picioare şi viaţă şi carieră, şi tot ce avea mai de preţ şi s-a dus să-şi mărturisească păcatul, când ar fi putut foarte bine să îşi vadă de treabă ca voi, nestingherit de nimeni. Ei bine, un astfel de om, orice ar fi făcut, e vrednic de cinstire şi eu îngenunchez în faţa lui. Aşa să ştiţi, boieri dumneavoastră, şi moşneagul, potrivind pălăria pe cap, părăsi numaidecât clubul în chip ostentativ.

IV

După lungi deliberări cu sine, Kaminski hotărî, în sfârşit să se ducă la Voinea. În minte-i stăruia convorbirea avută cu moşierul, mai demult, la club, prin care acesta, după ce-i dăduse unele indicii suspecte, îi cerea părerea în mod prietenesc.

— Drept să-ţi spun, m-aşteptam să vii, îl întâmpină Şerban întinzându-i mâna.

— E de neînţeles ceea ce s-a întâmplat. Sunt sigur că dacă prin absurd aş trăi o mie de ani încă aş mai avea de învăţat. Oamenii şi viaţa depăşesc orice tipare prestabilite. De aceea, îţi cer scuze că n-am dat nicio urmare bănuielilor cu privire la Magheru, ba mai mult, te-am îndreptat pe o pistă greşită.

— Nu-ţi face, prietene, probleme de conştiinţă dintr-astea. Celui mai abil judecător de instrucţie i se poate întâmpla aşa ceva. De altfel, şi eu gândeam la fel ca dumneata. De aceea nici n-am dat vreo urmare bănuielilor mele. Adică, de fapt, am făcut ceva pe cont propriu, dar m-am lăsat repede, repede păgubaş.

Totul pleda contra vinovăţiei doctorului. Ce vrei, astea erau circumstanţele…

— Dacă vrei să fiu sincer, nici acum nu cred total la culpabilitatea lui Magheru…

— Cu toată declaraţia?

— Da, da… Un om normal nu poate comite o crimă în asemenea condiţii. Rămâne de văzut dacă el nu suferă fie de vreo boală inaparentă, fie o tară ereditară care să-l facă iresponsabil de fapta lui…

— Dacă vrei să fiu şi eu sincer, trebuie să-ţi mărturisesc că-mi pare rău. Începusem să preţuiesc pe omul acesta şi nu-l socot decât o nefericită victimă a unei porniri pe care n-a reuşit s-o stăpânească la vreme. Singurul lucru care mă bucură din toate astea e că s-au găsit banii. Dacă s-ar găsi şi inelul… apoi…

Kaminski se uită lung la moşier dar nu-i spuse ce gândi despre  el.

V

Peste câteva zile, camera de punere sub acuzare confirmă mandatul de arestare. În acest timp instrucţia cazului Magheru bătea pasul pe loc.

Kaminski, e adevărat, spusese doctorului că n-are niciun motiv să-i suspecteze declaraţiile. De fapt, nu credea încă în ele şi căuta să-şi formeze o convingere asupra circumstanţelor în care se făptuise omorul. Chestia cu accesul de somnambulism i se părea destui de bizară, în orice caz, trasă de păr.

— Dacă doctorul a născocit această poveste cu scopul de a-şi atenua vina? Admiţând că n-a acţionat cu deplină conştiinţă, ori chiar inconştient, înseamnă că vrea să-şi creeze dreptul la circumstanţe uşurătoare. Or, acest drept îl posedă din însuşi faptul că s-a predat justiţiei din proprie iniţiativă. Şi atunci de ce n-ar mărturisi adevărul gol-goluţ?

De aceea îi luă mai multe interogatorii, pe care le înregistra pe plăci de patefon. Îi punea tot felul de întrebări ca să-l încurce. Zadarnic: Magheru nu se contrazicea de loc. Toate răspunsurile sale confirmau cele declarate anterior. Singurul lucru care îl enerva peste măsură era hârşâitul continuu al patefonului.

— Înregistraţi tot ce vă spun?

— Da. E o metodă de lucru importată din Belgia, care dă rezultate excelente. Cred că deocamdată sunt singurul care o foloseşte la noi în ţară şi se bucură de binefacerile ei, mulţumită darnicului Edison.

CAPITOLUL 2 ÎN PREVENŢIE I

Ilarie Magheru fu depus la Arestul central, unde se bucură de un tratament destul de bun. Directorul Ciortanu îl scuti de corvezile grele la care erau supuşi arestaţii de rând, ba merse mai departe: îi puse la dispoziţie o cămăruţă, rezervată delicvenţilor politici.

Chiar din primele zile se simţi invadat de o linişte adâncă, plină de binefaceri, care parcă îi scăzu brusc greutatea nesuferită a trupului. Acum era uşor ca un fulg, sprinten, şi dacă ar fi încercat să zboare puţin, poate izbutea chiar fără ajutorul aripilor.

— Ştii, Marlen, că mă simt în stare să zbor? se adresa el soţiei din închipuirea sa. Păcat că aici unde mă aflu nu există cer.

— Mă bucur, Iluş, că te-ai împăcat cu tine. Trebuia s-o faci mai de mult…

— Nu pentru că n-aş fi suferit. Ori starea mea sufletească de-acum o într-o măsură şi opera suferinţei. Închipuieşte-ţi, nu mai mi-e frică de oameni, nici de mine… Această frică inhibitivă a dispărut. Nu mai fug negonit de nimeni, perna pe care dorm nu mai are pietroaie ca să-mi alunge somnul… Mi-am recăpătat echilibrul. Într-un cuvânt, aş zice că m-am născut încă o dată. Crezi că se poate găsi fericirea în echilibru?

— În orice o găseşti, dacă ştii să o cauţi… Chiar în nenorocire…

— Spui drept… De câte ori n-am aflat-o în nenorocirea noastră? Altfel m-aş fi despărţit de tine, după moartea ta, te-aş fi dat uitării, nu-i aşa? Dar n-am făcut-o. Dimpotrivă, am stors din tragedia trăită de noi atâta durere, încât am dat şi peste un bob de fericire.

— Asta, Iluş, nu-i chiar fericire. Poate umbra