— Chiar aşa fiind, dacă nu pot să-ţi redau viaţa, mă mulţumesc cu tot ce-mi oferă nonfericirea. Vezi, i-am găsit un nume!

Dialogul se termină aici, căci sunase ora de repaus, când deţinuţii erau scoşi în curtea interioară a închisorii. Magheru, iscodit de curiozitate, se-apuca uneori să descoasă pe câte cineva de ce anume era închis? Un flăcău pipernicit, cu capul cât baniţa, îi răspunse cinic:

— Păi, de… am omorât pe taica.

— Din ce cauză?

— Că n-a vrut să-mi dea o sfoară de pământ.

— Şi, acum, ţi-ai ajuns scopul?

— Nu, că-s priponit. Nu vedeţi? Da trebuia să-mi dea pământul.

— Şi nu-ţi pare rău de ceea ce ai făcut?

— De ce să-mi pară rău dacă nu mi l-a dat? Dacă-mi dădea pământu’ îmi părea, cum să nu… Acum nici el, nici eu…

Doctorul se depărtă îngrozit. Logica flăcăului era cruntă, excludea aprioric orice sentiment de remuşcare. În partea cealaltă a curţii întâlni un deţinut ciung pe care îl recunoscu lesne. Era ţăranul care îşi retezase mâna dreaptă şi, ieşit din spital, fusese adus pentru judecată.

— Cum s-a întâmplat faptul? îl întrebă Magheru.

— Oh, păcatele mele! Cum să se întâmple? Dacă necuratu’ îmi suci mintea şi mă îndemnă să fur lucrurile sfinte? Puteam să fur de la boier că şi el le-a luat cu japca, da, vezi dumneata, necuratu’ ţinea morţiş să pângăresc biserica, făceau lucrurile alea cât mâna care mi-a cerut-o Maica Domnului drept plată? Nu făceau. Şi acuma, colac peste pupăză, mai vine după judecata cerului şi astălantă, judecata pământească. Şi îmi dă un an-doi de puşcărie, că n-ajunge o judecată, trebuie două… Vai de zilişoarele mele, să nu fie cineva în pielea mea…

Magheru nu mai scoase un cuvânt. Îşi spuse doar că dintre miliardele de oameni care vieţuiesc pe pământ, unul nu seamănă cu altul la faţă. Cum o să semene pe dinlăuntru?

La o săptămână după asta, într-o după-amiază călduţă, doctorul se pomeni cu baba Floarea, dădaca. Nu-i venea să creadă ochilor, prezenţa acestei bătrâne în interiorul puşcăriei i se părea ilogică, aducea cu o nălucire.

— Tu, Fleurie? În carne şi oase?

De fapt, era mai mult în oase, semăna perfect cu un schelet ambulant. De cum trecu pragul, izbucni în plâns amar. Îl strângea mereu în braţe, acoperindu-l de sărutări:

— Flăcăiaşul babei frumos! Flăcăiaşul babei drag!

Atâta putu să îngaime. Şi se aşeză pe marginea patului prăpădită de oboseală, să-şi mai tragă sufletul.

— Singură ai venit atâta drum?

— Singurică, maică, ce să fac? Era vorba să vie şi soru-ta Mariana, dar n-a putut, vrea să amâie plecarea tocma’ săptămână ailantă… Da’ mie mi-era de grab’… N-aveam cum s-o aştept atât…

— Şi tata?

— Of, lasă-l! E mai mult bolnav decât sănătos. Ştii, cu inima… stă prost… Mai ales de când auzi de păţania ta, are mereu bătăi…

Magheru coborî privirile. Îşi spuse în sine: „Săracul!”

— Cumpăra o groază de gazeturi şi tot citea balivernele scrise în ele. Că te deteră şi prin gazeturi, arde-i-ar focu’! Acuma tu să-i spui babei, ştii, răspicat, de la obraz: de-adevărat omorâşi pe bogătaşu’ cela, sau numai ieşi, aşa… o vorbă?

Cum să-i destăinuiască adevărul bătrânei dădace care îl iubea mai mult decât pe ea însăşi? Lui şi Marianei îi jertfise bunul vieţii, ei doi constituiau unica raţiune a existenţei acestei fiinţe de sacrificiu pentru familia Magherilor. N-ar fi murit pe loc aflând acea faptă de groază care nu încăpea în mintea ei decât sfărâmându-i ţeasta? De aceea, doctorul îi răspunse:

— Sigur că-i vorbă, Fleurie… Nu eu l-am omorât…

Bătrâna răsuflă adânc, din fundul plămânilor şi aşternu o cruce mare pe piept.

— Trăi-te-ar Dumnezeu! Îmi luaşi un munte de pe suflet! Ştiam eu, flăcăul babei, că nu eşti vinovat şi fără să mi-o spui. Chiar dacă m-ar fi tăiat lumea bucăţele cu toporişca, şi tot nu credeam că ai fost în stare să ridici o viaţă de om.

Îi mai spuse că până acum a dat trei acatiste la biserică să lumineze Maica Precista pe judecători pentru a face dreptate dreaptă. Şi că noaptea trecută a visat că-l liberaseră din puşcărie, fiind la mijloc o greşeală de care n-a ştiut.

— Ce greşeală, Fleurie?

— Aia cu banii. Că dacă tu Iluş nu i-ai luat, se cheamă că altcineva ţi i-a pus în buzunar ca să te nenorocească. Altfel, de unde ieşiră? Numai că adevăru’ se urcă deasupra ca untdelemnul din apă.

— Mi i-a pus cineva în buzunar? O, sancta simplicitas! surâse emoţionat doctorul şi parcă o zări pe bătrână, nu aşezată pe marginea patului cazon cum era de fapt, ci stând sus, pe o culme de munte, deasupra pământescului, la înălţimea unde se aflau gândurile şi simţirea ei.

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Gardianul descuie şi în prag se arătă medicul-şef al spitalului, care venise să-l vadă:

— Barbule, te rog să mă ierţi. Apelez la tine ca să-mi faci un serviciu. Dumneaei e femeia care m-a crescut, o consider propria mea mamă, înţelegi?

— Săru-mâinile, stimată doamnă, exclamă Duţescu, plecându-se cu un respect exagerat, aşa cum făcea totdeauna şi apropiindu-se vru să-i sărute dreapta.

— Să trăieşti, maică. Lasă, nu-mi pupa mâna, spuse simplu bătrâna. Vezi ce te roagă Iluş al meu.

— Da, te rog, urmă Ilarie, găzduieşte-o noaptea asta la spital şi mâine scoate-i bilet de tren şi expediaz-o la Lipova de unde a venit cu optzeci şi doi de ani în spinare. Faci cea mai bună faptă.

— De ce la spital? O poftesc la mine acasă. Şi… parcă n-aş lăsa-o să plece singură…

— La cine te gândeşti?

— Trimit pe Gheorghiu cu doamna…

Cumsecade om acest Barbu Duţescu, prea cumsecade pentru oamenii şi vremea lui! De o timiditate de copil, de o delicateţă sufletească rar întâlnită. Cum rezista eroziunii sociale, frecuşului cu oamenii crescuţi în alte tipare, cum se menţinea în postul de medic-şef al spitalului fuseseră pentru Magheru numai semne de întrebare. Ori de câte ori şi-l reamintea în absenţă, îi venea în minte o scenă caracteristică, la care luase parte, nu de mult, în spital, cu ocazia vizitei de dimineaţă. Când Barbu se apropie de patul ţăranului care îşi retezase mâna cu toporul, îl întrebă: Cum vă mai simţiţi dumneavoastră, stimate prietene? Ţăranul, neobişnuit să i se vorbească astfel, cu