folosirea pronumelui de reverenţă ci numai cu tu şi bă, tăcu, socotind că medicul se adresase pesemne altcuiva. Nimeni, afară de Ilarie nu sesiză semnificaţia faptului.

Şi acum, acelaşi copil mare cu mustăţi o poftea pe baba Floarea să-i facă cinstea de a o găzdui în casa lui. Bătrâna refuză la început, voia să doarmă cu Ilarie, dar înţelegând că acest lucru nu e cu putinţă (regulamentul penitenciarului se opunea) acceptă în cele din urmă invitaţia. Când dădu să iasă, îşi aminti brusc de ceva:

— Auliu, cât pe ce să uit, uita-m-ar relele! Ţi-adusei în legăturica asta nişte plăcintă cu mere, că tare-ţi plăcea când erai mic. Şi-ţi mai puse baba câteva ouă, brânză de burduf, şi două pâini coapte la ţăst, că pe-aci n-o fi tocmai bună mâncărica.

După plecarea celor doi, Magheru rămase multă vreme ţeapăn locului, în deplină pasivitate. Se gândi la un nou aspect, pe care nu-l prevăzuse (nici n-avusese cum), la suferinţa pe care o stârnise în rândul alor săi din familie şi chiar printre prieteni. Ce necuprinsă era Fleurie în dragostea şi simplitatea ei! Cu câtă forţă credea în nevinovăţia lui!

— Marlen, fata mea veşnic de nouăsprezece ani, m-auzi tu? Bătrâna mă copleşeşte, îmi dinamitează făptura cu marea ei credinţă în mine. Omenia ei e aşa de nemărginită că nu mai seamănă cu oamenii din juru-i. Tot ceea ce a făcut de când a venit pe lume a fost pentru alţii, adică pentru familia noastră. Uite de ce mă simt atât de mic şi neînsemnat faţă de ea, ca o gânganie! Ştii ce mi-a spus adineauri? Să nu-ţi vină a crede! Cică altcineva mi-ar fi vârât în buzunar banii moşierului, însă fapta asta urâtă se va întoarce împotriva celui care a făptuit-o. Adevărul va ieşi în curând la iveală, greşeala trebuie dovedită, Marlen. Ce bine ar fi să fie aşa! Din păcate nu-i aşa, Marlen, adevărul e altul şi Fleurie o să moară nemângâiată, din pricina mea. Ea nu poate să priceapă, sărmana, că şi în stare de somnambulism e posibil să ucizi un om, fără să fii vinovat! Dacă prevedeam că urmările faptei mele o vor atinge atât de grav, aş fi renunţat fără doar şi roate să mă predau de bună voie justiţiei. Ce frică mi-e de Fleurie! Ce frică!

II

Magheru aştepta nerăbdător (dar şi cu inima îndoită) să dea ochii cu vechiul său prieten Dordea. De mirare: zilele treceau una după alta şi colonelul nu-şi făcea apariţia. Nu s-ar fi putut spune că era pricină de nelinişte, o spărtură în relaţiile dintre ei i se părea de neconceput, dar mai ştii? Să-l repudieze tocmai el într-un ceas atât de greu, călcând în picioare o prietenie făcută pe front, tot în ceasuri grele? Poate plecase în concediu, ori după treburi Iu Bucureşti, unde îşi făcea mereu de lucru.

În locul celui aşteptat, se pomeni cu scriitorul Tache Simedru. Cu moşneagul acesta înalt cât un plop, slab şi uscat, cu barba albă şi triunghiulară, fără mustăţi ca un ţap, se cunoştea mai mult din vedere. Îl saluta ori de câte ori se întâlneau şi atâta tot. Poate s-ar fi apropiat mai mult de el, dar îi inspira o uşoară antipatie, probabil reciprocă, aşa cum se nasc simpatiile şi antipatiile dintre oameni chiar de la prima vedere.

Aproape o oră îi vorbi Simedru de forţa morală, o veche teorie care îl preocupa de decenii. Pentru a-l pune în temă, îi spuse că morala este o disciplină a instinctelor şi sentimentelor omului, care se înfăptuieşte prin acţiunea raţiunii, cuprinzând câteva principii de bază, ca de pildă armonia noastră interioară şi acordul integral cu lumea exterioară (a citit pe moraliştii francezi). Dar individul nu reuşeşte să transpună aceste principii în viaţa de toate zilele dacă n-a realizat în sine, ca rezultat al unei educaţii bine însuşite, acea forţă morală menită să-l ocrotească de ispite la tot pasul (nimic nou; se pare că în materie de morală totul a fost spus).

— Pacea sufletească a tuturor depinde numai de această forţă morală, înţelegi, tinere? (mă admonestează oare sau…) Dar cine o posedă într-o societate ca a noastră coruptă, care înoată în turpitudini, afacerism şi codrul vlăsiei? Ca s-o păstrezi intactă, e necesar să declanşezi o permanentă luptă cu grupul în care trăieşti, să înfrunţi pe semenii dumitale, să-i calci în picioare, iar dacă nu izbuteşti, vei capitula, vei face ca ei, ceea ce înseamnă că forţa morală de care ai dispus, nu avea nivel ridicat, apele imoralităţii au luat-o cu ele…

Magheru asculta cu luare-aminte cum perora bătrânul cu patos, parcă ar fi susţinut o cauză de care atârna însăşi viaţa lui. Nu se dumirea însă unde ţintea vorbitorul, ce scop urmărea cu interminabila-i dizertaţie. Aşa că, într-un târziu, îşi luă inima-n dinţi şi îl întrerupse, cercând o lămurire.

— Subscriu cu amândouă mâinile la ceea ce susţineţi dumneavoastră. Dar sunt curios să ştiu pentru ce îmi împărtăşiţi toate aceste gânduri?

— Pentru ce? Îţi spun îndată: Câţi ani îmi dai?

Doctorul îl cântări din ochi, tot mai nedumerit. Asta-i bună! Îmi cere acum să-i ghicesc vârsta!

— Să zicem… optzeci…

— Nouăzeci şi unu, tinere dragă! strigă moşneagul. Bătuţi pe muchie. Va să zică, aproape două vieţi de om.

— Cei mulţi înainte!

— Obrăznicie! Ce înseamnă cei mulţi înainte la anii mei? Detest vorbele de clacă.

— Nu vă supăraţi, scuzaţi-mă!

— Taci şi-ascultă… Ei bine, în aceste două vieţi ale mele, am străbătut pământul în lung şi lat, alergând nu precum făcea odinioară Diogene cu felinarul ziua-n amiaza mare, ei cu limba scoasă ca Tache Simedru să găsesc un om care să posede acea forţă morală, un singur om din cele două miliarde şi jumătate de oameni.

— Şi l-aţi găsit?

— Da. S-a îndurat cerul de truda mea: l-am găsit!

— Aş putea să vă întreb cine e?

Moşneagul, străfulgerându-l cu privirile, strigă din răsputeri:

— Dum-nea-ta!

— Eu? bâigui doctorul, făcându-se mic, mic…

— Da, chiar dumneata. Şi te rog să-mi dai voie să te felicit cu adânc respect.

Spunând acestea, strânse călduros mâna lui Magheru şi, ducând-o la buze, i-o sărută înainte ca acesta să şi-o poată retrage. Doctorul se apără ea fript:

— Ce faceţi?