— Se poate foarte bine, pentru că aşa am simţit şi aşa se cuvine.. Şi acum, la revedere, scopul venirii mele a fost atins, virtutea onorată!

Plecă parcă ostentativ, fără să adauge un cuvânt. Magheru ar fi vrut să ştie pentru care temei era considerat un rarus homo. Pentru că avusese tăria de a se preda justiţiei din proprie iniţiativă? Oare acest fapt trebuia să-i confere o aură de erou? Doar suprimase o viaţă de om, bineînţeles fără consimţământul conştiinţei, însă conştient ori inconştient crima stătea în picioare cerând pedeapsă. Nu exagera moşneagul în exaltatele lui susţineri?

Ilarie Magheru fu preocupat toată ziulica de această problemă atât de intens, încât zece ore se scurseră pe albia timpului ca zece minute. Făcu tot soiul de supoziţii, o întoarse pe toate feţele, doar, doar va găsi o soluţie care să stea în picioare. Probabil că, privită dinlăuntru, problema avea un aspect, dar văzută de afară, adică din punctul de vedere al lui Simedru, intervenea alt aspect. În fine, până la urmă, ca într-o revelaţie, găsi o dezlegare valabilă, pe care ţinu s-o destăinuiască numaidecât Martei sale:

— Draga mea fată, azi am gândit zece ore în şir. Şi de astă dată, mai mult ca oricând, cu propriul meu cap. Consider că e cea mai de preţ activitate de până acum. Cugetând la ceea ce mi s-a întâmplat am ajuns la concluzia certă că scriitorul Tache Simedru a comis o crimă nedescoperită până acum. Cu toate remuşcările, n-a găsit încă în el forţa morală de a se preda justiţiei. Iată de ce mi-a sărutat mâna, pentru că, în ceea ce mă priveşte, eu am avut acea forţă care lui i-a lipsit o viaţă întreagă. În orice caz, gestul lui Tache Simedru m-a emoţionat până la cutremurare.

La începutul săptămânii, Radulian, cel mai de seamă avocat al baroului specialist în penale, îl vizită pe doctor şi se întreţinu cu el două ore încheiate.

— Am venit să te anunţ că eu şi cu alţi doi colegi mai tineri îţi vom susţine apărarea.

Magheru se miră. Trei avocaţi? Pentru ce e nevoie de trei? Şi pe urmă, cine le plăteşte onorariile?

— Înţelegi să-mi pledezi gratuit?

— Aş fi făcut-o şi pe-asta, dacă nu mă angaja Dordea.

— Colonelul?

— Da, de ce te miri? Şi pe mine, şi pe ceilalţi doi colegi. Dar te rog să nu sufli o vorbă. S-ar supăra foc. Nu vrea să ştie nimeni.

Ilarie rămase foarte surprins de gestul vechiului său prieten. Aşadar, nu-l dăduse uitării. Dimpotrivă, se interesa de soarta lui şi-i tocmise nu unul, ci trei avocaţi ca să-l apere. Comportarea aceasta avea ceva din asprimea unui părinte greu lovit, care nu mai vrea să audă de fiul său păcătos, aflat pe drumul pierzaniei, dar nu-l rabdă inima şi îl ajută din umbră.

— Sarcina dumitale e grea, domnule Radulian.

— De ce? făcu avocatul.

— Pentru că nu pot tăgădui la proces ceea ce am mărturisit la instrucţie.

— Te referi la înregistrările lui Kaminski?

— Nicidecum. N-aş vrea să scap pe căi piezişe.

— Lasă vorba asta. De altfel, nu mă fac forte să obţin o sentinţă de achitare, ci doar un minimum de pedeapsă. Dumneata n-ai comis faptul cu încuviinţarea conştiinţei, şi pentru mine asta e esenţial, pentru că l-aş putea încadra la articolul 84, omor prin imprudenţă. Pe de altă parte, te-ai predat din îndemn propriu. Ai, aşadar, dreptul la circumstanţe uşurătoare. În orice caz, noi ne menţinem în domeniul iresponsabilităţii şi exploatăm la maximum acest punct de vedere.

Îi vorbi pe larg de o interesantă jurisprudenţă a Curţii de Casaţie, aplicabilă în speţă, de care avocatul voia să se folosească.

— Fii pe pace, doctore, o să facem lucru bun. În orice caz, te vom scuti de a tăia sare la Ocnele Mari…

Când Radulian dădu să plete, Magheru îl opri.

— Spune-mi, te rog, ce părere ai despre domnul Simedru?

Şi explică sumar că acesta îi făcuse o vizită, purtaseră amândoi o discuţie destul de aerată (de gest nu-i pomeni absolut nimic) şi ar vrea să ştie cum se reflectă personalitatea scriitorului în alte conştiinţe, deoarece n-a avut niciun fel de raporturi.

— Domnule Magheru, de regulă, scriitorii sunt, ca oameni, sub opera lor. De aceea, personal mă feresc să-i cunosc, pentru că încerc, mai totdeauna, o deziluzie. Însă Tache Simedru constituie o excepţie; el e deasupra operei sale. Pare, incontestabil, mult mai interesant omul decât opera. Dacă reuşeşti să-l suporţi, acceptându-i felul de a fi, pur şi simplu e formidabil. Are în cap zeci de mii de cărţi citite, din toate domeniile, o adevărată enciclopedie ambulantă. A colindat prin toate continentele, a fost în Japonia, India şi China. Dar pe unde n-a umblat?

— E căsătorit?

— A fost acum câteva decenii. Luase o femeie bogată de la care i-a rămas o vie de patru sute de pogoane şi casa în care locuieşte. Chiar viaţa lui e miraculoasă. A trecut de nouăzeci ele ani şi umblă pe stradă aşa de alert, că eu nu pot ţine pasul eu el. Aş zice că e un fenomen al naturii. Păcat, însă, de toate astea…

— De ce?

— Pentru că e un om inutil.

Doctorul tresări auzind acest cuvânt greu.

— Am spus bine inutil. Timp de aproape un secol a luat mereu de la ceilalţi, fără să dea nimic de la sine. Cele două cărţi ale sale aproape nici nu contează. E ca o fântână zăvorâtă: primeşte apă de la izvoarele ei, dar nu dă nimănui de băut. Ori, tocmai ceea ce dai la alţii rămâne după tine. După moarte se va aşterne uitarea peste el, ca şi când nici n-ar fi trecut prin viaţă…

Magheru înclină trist capul:

— Da, aceasta-i moartea totală…

Trecu anotimpul alb şi rece şi veni primăvara cu găteli, când se deschidea sesiunea Curţii cu juri. Procesul doctorului Magheru fu sorocit pe la începutul lunii aprilie, o dată cu renaşterea firii.

Sala de şedinţe a tribunalului era ticsită de lume încă de la ora douăsprezece. Toată protipendada oraşului îşi dăduse aici întâlnire, lăsând vraişte treburile oricât de importante ar fi fost ele. În primul rând, ieşea în vileag prezenţa femeilor, covârşind numărul bărbaţilor. Apariţia doamnei Radulian stârni rumoare în public.