Frumoasa femeie venise însoţită de fratele ei, locotenent de roşiori, dar mulţi dintre piteşteni nu-l cunoşteau, fiindcă ofiţerul avea regimentul la Târgovişte. De aci, o avalanşă de clevetiri pe seama soţiei avocatului, care avură darul să alunge plictiseala până la începerea dezbaterilor. Mai toţi membrii clubului Renaşterea erau de faţă, afară de prefectul Ghibănescu-Statuie, plecat la Bucureşti, unde avea soţia internată într-un sanatoriu. Profesorul Olarian, venit din vreme, ocupa un loc în primele bănci, după bara avocaţilor, lângă doamna Albu, cu care încinsese o discuţie aprinsă despre doctorul Magheru. În asistenţă, se mai aflau Barbu Duţescu, medicul-şef al spitalului comunal, Mihăescu, directorul liceului, precum şi doctorul Radu Şteflea, citat ca martor în proces, dimpreună cu Silviu Someşan şi fiică-sa din Turnu-Severin. (Deşi citată, soţia acestuia nu venise din motive de sănătate). Cei trei martori (dintre care primii doi erau ai părţii civile, celălalt al apărării) se cunoscuseră în tren şi acum şedeau laolaltă, pe aceeaşi bancă. Colonelul Dordea întârziind nu mai găsise loc şi stătea în picioare, rezemat de peretele din fundul sălii.

La bară, avocatul Radulian, în togă, stătea de vorbă cu scriitorul Tache Simedru.

În acest timp, preşedintele tribunalului, Andrei Almăjanu, era mereu sâcâit de prieteni care solicitau locuri:

— N-am ce să vă fac… De ce n-aţi venit mai devreme? Dacă ştiam că va fi atâta îmbulzeală, numerotam locurile. La şedinţele viitoare emit invitaţii personale. Aşa să ştiţi…

Un sâsâit prelung răzbătu deodată din mai multe părţi şi sugrumă larma, instalând în locul ei o linişte de gheaţă. Completul de judecată apăru solemn în sala de şedinţă. Preşedintele Almăjanu, grav şi impunător în toga-i neagră, cu mânecile revărsate, ocupă fotoliul prezidenţial flancat de doi judecători. Procurorul Adrian Ghinea se aşeză la masa ministerului public, în dreapta preşedintelui. În stânga, se afla grefierul de şedinţă.

Formalităţile de constituire a curţii ţinură aproape o jumătate de oră. După ce apărarea recuză doi inşi, se alese primul jurat în persoana lui Tache Simedru.

— Am pornit-o cu dreptul, gândi avocatul Radulian, frecându-şi bucuros mâinile.

După o scurtă pauză, preşedintele rosti cu glas poruncitor:

— Să se introducă acuzatul!

Respiraţia publicului din sală încetă câteva cupe. O uşă laterală se deschise larg şi Ilarie Magheru apăru în prag cu toţi ochii pe el. Avea un aer absent, privirile lui se uitau fără să vadă, parcă ar fi fost într-un loc pustiu, nu în sala unui tribunal. Înainta încadrat de cele două santinele care îl străjuiau. Se opri în boxă.

Un aaa! prelung de uimire izbucni nevrut pe buzele multora. Doctorul era de nerecunoscut. Slăbise mult, barba neagră, neîngrijită îi inunda faţa, schimbându-i radical trăsăturile.

Preşedintele îi luă după tipic interogatoriul pentru stabilirea identităţii: numele, pronumele, profesiunea.

— Vârsta dumitale?

— 28 de ani.

Se auzi un oftat în sală:

— Ce tânăr, săracu’!

Grefierul dădu citire ordonanţei definitive de trimitere în judecată, pe care asistenţa o ascultă cu destulă atenţie, deşi era lungă şi abunda în termeni juridici. Când isprăvi lectura, preşedintele se adresă acuzatului invitându-l să ia cuvântul.

Magheru tuşi scurt, să-şi dreagă vocea:

— Domnule preşedinte şi onorat tribunal!

Apoi începu să istorisească încet, fără grabă, împrejurările în care făptuise crima, descriind cu un pronunţat accent de sinceritate uimirea şi sfâşierile îndurate când dăduse peste pachetul cu bancnote, cum şi îndoielile care-l cuprinseseră după aceea. Stărui cu deosebire asupra modului cum dezlegase întunecata enigmă, prin reconstituirea visului, ca fiind unica soluţie în stare să limpezească lucrurile.

Confesiunea patetică o medicului stârni în public reacţii felurite. Extraordinar! Ca în romane! exclamau unii câştigaţi, convinşi de expunere; dar alţii, sceptici, se îndoiau: Cusută cu aţă albă! Prea de tot! Să-l creadă cine poate!

Primul jurat Tache Simedru se ridică:

— Domnule preşedinte, o întrebare: juriul vrea să afle dacă acuzatul a mai avut antecedente penale?

— Ai mai compărut în faţa unui tribunal până acum? întrebă Almăjanu pe inculpat.

— Nu.

— Ai intentat sau ţi-a intentat cineva o acţiune judecătorească?

— Nu.

— Mulţumesc, replică primul jurat, aşezându-se pe locul său.

Preşedintele, întorcându-se spre acuzat, îi puse o nouă întrebare:

— Ai declarat că în staţia Turnu-Severin, s-a ivit pe culoarul vagonului un călător însoţit de două femei.

— Era de fapt o familie, tatăl, mama şi fiica.

— Exact. Ei au ocupat cele trei locuri libere din compartiment.

— Da, chiar în faţa noastră.

— După consumarea catastrofei, când ţi-a revenit luciditatea, nu-ţi aminteşti ce făceau ei?

— Nu mai erau în compartiment. Dispăruseră din zona primejdiei, aşa cum de altfel au făcut toţi cei care scăpaseră cu viaţă.

— Reţinem, aşadar, că după ciocnire, familia Someşan, căutând să se salveze, nu se mai afla în compartiment, ci undeva, la adăpost, în afara trenului.

— Este adevărat.

— Dumneata, pe de altă parte, afirmi că ai ucis în plin acces de somnambulism. Când s-a petrecut faptul, înainte sau după ciocnire?

— Fără îndoială înainte de accident. Când mi-a revenit cunoştinţa, aveam, fără să ştiu, banii la mine.

— Dacă aşa stau lucrurile, cum ai putut săvârşi omorul în prezenţa a trei martori? Ei n-au intervenit ca să împiedice consumarea faptei? Sunt sigur că ai greşit socoteala în ceea ce priveşte factorul timp.

— Nu, domnule preşedinte, nu e la mijloc nicio greşeală. Problema asta, nu tăgăduiesc, mi-a dat mult de gândit. Dar există o explicaţie: cred că în acele clipe, cei trei tovarăşi de călătorie dormeau duşi.

— Să recapitulăm: aşadar, afirmi că ai comis crima cu puţin înainte de producerea catastrofei, nicidecum după. Când ţi-ai venit în fire, în urma loviturii primite în cap, pachetul cu bani se găsea deja asupra dumitale, iar a doua zi ai dat peste el. Aşa e?

— Da, domnule preşedinte.

— Acum nu ne rămâne decât să verificăm dacă susţinerea dumitale e conformă cu realitatea. Să audiem martorii care ne pot lumina în această problemă de o extremă importanţă, de care atârnă soarta acestui proces.

Almăjanu răsfoi în pripă voluminosul dosar, apoi făcu un semn convenţional grefierului. Acesta strigă:

— Să intre martorul Silviu Someşan.

Uşierul repetă automat:

— Silviu Someşan! Silviu Someşan!

În timp ce acesta îşi făcea loc prin mulţime, ca să ajungă înaintea instanţei, preşedintele ordonă:

— Ceilalţi martori sunt rugaţi să evacueze sala, până îi vom striga.

Un bărbat înalt şi bine zidit, cu statură atletică, aştepta să fie interogat.

— Numele şi profesiunea dumitale?

— Silviu Someşan, directorul liceului de băieţi din Turnu-Severin.

— Vârsta?

— 51 de ani.

— Pune mâna pe cruce!

Martorul făcu întocmai. După depunerea legiuitului jurământ, preşedintele Almăjanu îi întrebă:

— Recunoşti pe acuzat?

— Pe cât îmi amintesc, tânărul cu care am călătorit era proaspăt