— În sfârşit, chestiunea nu prezintă însemnătate, făcu preşedintele puţin stingherit. Barba a lăsat-o să-i crească în timpul prevenţiei.

Almăjanu surâse, martorul la fel, şi chiar o bună parte din asistenţă. Dar nimeni, afară de scriitorul Simedru, nu pricepu semnificaţia acestei… schimbări la faţă.

„Proştii, gândi el, nu pot să-şi dea seama că doctorul nu mai vrea să calce pe urmele trecutului, simte nevoia să devină altul, să intre într-o nouă piele. A început cu faţa. E ceea ce se vede, în interiorul său n-am cum să mă uit…”

Martorul declară judecătorilor tot ceea ce spusese mai înainte lui Kaminski, numai cuvintele erau altele.

— Va să zică, în momentul ciocnirii, te aflai pe culoar că să fumezi o ţigară.

— Da, chiar în dreptul compartimentului nostru.

— Puteai să vezi ce se petrece înăuntru?

— Desigur, foarte bine, doar era lumină.

— Soţia şi fiica dumitale ce făceau?

— Nevastă-mea picotea de somn, dar fata era trează. Stătea lângă geam şi răsfoia o revistă ilustrată, ca să treacă timpul.

— Dar ceilalţi doi pasageri ce făceau?

— Pe cât îmi amintesc, dormeau.

— N-ai observat ceva neobişnuit la ei?

— Nu înţeleg întrebarea… ce anume?

— Aş vrea să-mi răspunzi limpede: în răstimpul cât şi stat pe culoar şi până în clipa coliziunii s-ar fi putut petrece o crimă sub ochii dumitale? Adică acuzatul ar fi reuşit să sugrume pe vecinul de alături fără să prinzi de veste?

— Exclus! Cu desăvârşire exclus! Dacă prin absurd eu n-aş fi prins de veste, apoi fiica şi nevasta ce păzeau?

— Atunci, când crezi că s-a făptuit omorul? După ciocnirea trenurilor?

— Dacă îmi puneţi această întrebare, vă răspund că nici înainte, nici după…

— De ce nici după?

— Pentru că amândoi erau grav răniţi. Când m-am întors în compartiment după geamantan, zăceau în nesimţire. I-am strigat fără a primi vreun răspuns şi, crezându-i morţi, i-am lăsat în pace.

Avocatul Radulian se ridică:

— Să răspundă martorul dacă de la urcarea sa în tren n-a dormit nicio clipă.

— De dormit propriu-zis, nu… Cred că am aţipit. Legănarea asta continuă cheamă întotdeauna la somn.

— Mulţumesc.

Martorul semnă şi se retrase în sală, reluându-şi locul. Urmă la rând fiică-sa, voinică şi bine dezvoltată ca şi tatăl său.

— Numele şi prenumele?

— Someşan Lavinia…

— Eşti soţia domnului Someşan?

— Vai de mine, sunt fiica… rectifică martora, cam şocată de eroarea preşedintelui. (Hodorogul o făcu de oaie, am eu aerul să fiu muller{14} ca mama?).

În public se stârni o uşoară rumoare. (Na, râd şi ăştia de tâmpenia lui, aşa-i trebuie).

— Văd aici că şi pe mama dumitale o cheamă tot Lavinia.

— Da, avem acelaşi nume, dar nu şi aceeaşi vârsta (I-am zis-o de la obraz, ca să se sature!)

— Scuză-mă, domnişoară, regret confuzia. Ce profesie ai?

— Sunt studentă la Facultatea de litere din Bucureşti.

După depunerea jurământului, Almăjanu începu s-o interogheze.

— De când te-ai urcat în tren şi până în momentul când s-a produs nenorocirea, cât timp ai dormit?

— N-am dormit niciun minut.

— Dar părinţii dumitale?

— Pe mama a apucat-o somnul preţ de o jumătate de oră. Chiar şi tata a aţipit într-o vreme. Însă, nu înţeleg, ce importanţă are dacă au dormit unul sau celălalt?

Preşedintele îi zâmbi cu bonomie:

— Pesemne că are, dacă te întreb.

— Mă rog, mă rog, făcu martora înţepată (îi lipsesc trei dinţi din faţă).

— Ce-ai făcut în acest timp?

— Ce puteam să fac? (Vai, ce întrebare stupidă îmi pune bărbosul ăsta!) Ce poate face un călător? Se uită pe geam, citeşte ceva, înfiripă o conversaţie… Cam asta… Dumneavoastră n-aţi voiajat?

Preşedintele ocoli contraîntrebarea martorei.

— Ai privit pe fereastră?

— Da, o dată, de două ori. N-aveam ce vedea, pentru că afară ploua.

— Poate ai legat un dialog cu vecinii? Adu-ţi aminte!

— Cum să leg? Nici nu-i cunoşteam (Mă scoate din sărite cu tâmpeniile). Şi afară de asta, domnul cel tânăr dormea, celălalt era bătrân, ce să vorbesc cu el? (Bătrânul, însă, foarte elegant, avea un inel frumos, sclipea de-mi lua ochii). Aşa că neavând ce să fac, m-am apucat să citesc o carte…

— N-a citit martora o revistă cu poze? întrebă avocatul Radulian.

— O revistă? (Cine o fi ăsta, e bine ca bărbat, seamănă cu Mosjukin). Am spus, mă rog dumneavoastră, o carte. Dacă vreţi şi titlul…

— Nu e nevoie de titlu. Tatăl dumitale a vorbit de o revistă…

— Da, a văzut că am cumpărat de la chioşc Realitatea ilustrată şi probabil s-a referit la ea. Însă pe mine mă interesa mai mult romanul.

— Şi ai putut citi liniştită?

— Nu prea. Mai ales după ce tata a ieşit pe culoar să fumeze.

— Ce anume s-a întâmplat?

— Nu mă lăsa în pace domnul cel tânăr, adică acuzatul.

— Cum asta? Ce-ţi făcea?

— Gâfâia oribil în somn, parcă îi căzuse o stâncă pe piept. Poftim de mai citeşte. Pe faţă năduşeala îi curgea şiroaie. Mama zice: Săracu’ visează urât… Eu i-am spus să-l trezim din coşmar, dar ea n-a fost de părere, de ce să ne amestecăm unde nu ne fierbe oala? Tot atunci a făcut ochi domnul celălalt, care s-a speriat, dar nu l-a trezit, zicea lăsaţi, că-i trece, însă nu i-a trecut, făcea din ce în ce mai urât… Aşa că m-am decis să-l trezesc, fără a mai întreba pe nimeni, era de nesuportat, vă declar pe onoare. În momentul când m-am ridicat mă văd proiectată drept în canapeaua din faţă, noroc că acolo era singurul loc liber, aşa că nu m-am lovit prea tare. Am ţipat, nu ştiam cine m-a împins cu atâta putere, dar numaidecât mi-am dat seama că s-a întâmplat un accident. Mama se speriase rău… Deşi eram lângă ea, mă striga mereu, parcă fugisem nu ştiu unde. Am vrut să fugim, dar nu reuşeam să trecem, geamantanul nostru căzuse din plasă şi ne bara locul, mi se pare că a lovit pe cei doi, unul chiar a scos un geamăt de durere. Am călcat peste geamantan amândouă şi aşa ne-am pomenit afară, unde am dat de tata…

— Aşadar, susţii că atâta vreme cât te aflai în tren ai fost pe deplin trează şi nu s-a întâmplat nimic suspect sub ochii dumitale.

— Ce vreţi să înţelegeţi prin nimic suspect?

— Că, adică, nu s-a putut săvârşi un omor fără să iei cunoştinţă de el.

— Asta e sigur. Pot să jur de o mie de ori, nu numai o dată cum am jurat. Omorul de care vorbiţi s-a petrecut după ce ne-am dat noi jos din tren. (Îmi pare rău, nu trebuia să spun asta).

— Inexact!