Nu avea de gând să se apere ca să-şi micşoreze pedeapsa (pedeapsa nu-l interesa nici cât negru sub unghie), adevăratul mobil era că depoziţia naivei martore începuse a-i clătina convingerea închegată cu privire la datele crimei, prevestind un haos înfricoşat în mintea lui, dacă ar fi luat-o drept bună. Nu, la o parte cu nălucirile acestei fete! Realitatea este aceea făurită de logica raţionamentelor lui şi trebuie să devină valabilă pentru toţi.

— Eu nu cerşesc nimănui o reducere din pedeapsa ce mi se cuvine, nici circumstanţe uşurătoare. Sunt gata să îndur consecinţele unei fapte pe care eu cel dintâi am reprobat-o. Dar nu pot să accept declaraţii alături de adevăr, care se contrazic. Adevărul este că am comis fapta de care sunt învinuit înainte de accident, în prezenţa trinităţii Someşan, fie că bărbatul se afla în compartiment sau afară pe culoarul vagonului, fie că doamna Someşan dormea, iar fiica citea o revistă sau un roman în somn. Iar dacă dumneavoastră, domnule preşedinte puneţi sub semnul îndoielii mărturisirea mea, care n-a fost o simplă mărturisire, ci de-a dreptul o spovedanie sinceră până la anulare şi o confruntaţi cu declaraţii îndoielnice, nu e de mirare să-mi aruncaţi în spinare şi dispariţia inelului şi să mă scoateţi un asasin de cea mai josnică speţă. Conştiinţa care mi-a impus să mă predau în mâinile justiţiei va plăti scump pasul acesta imprudent.

Doctorul tăcu istovit, ca după un efort dincolo de puterile sale. Se lăsă pe scaun şi îşi ascunse faţa în mâini. Plângea ca să-şi moaie cu propriile lacrimi răzvrătirea fiinţei primejduite?

Auditorul, mişcat, fraterniza cu acuzatul! Însuşi Almăjanu socoti că era mai sănătos să nu facă vreo observaţie. Ar fi avut să lupte cu îndârjirea publicului şi el întotdeauna evita astfel de ciocniri inegale. Se mulţumi doar să suspende şedinţa pentru un sfert de oră, ca să se mai liniştească spiritele.

La redeschidere fu audiat profesorul Olarian. Martorul descrise pe scurt cum călătoriseră împreună, reconstituind câteva frânturi din convorbirea care avusese loc între ei. Adăugă că personal nu-l credea pe doctorul Magheru în stare să comită, cu deplină conştiinţă, o crimă ca aceea de care era învinuit.

Veni rândul lui Şteflea. Acesta îi făcu acuzatului o caldă apărare. Evocă inspirat vremurile studenţiei când Magheru dovedea rare însuşiri sufleteşti şi ajunsese un element dintre cele mai destoinice ale facultăţii. Apoi, istorisi cum colegul său nimerise în noaptea aceea în bodegă, buimăcit de tot, cum îl găzduise la el acasă şi-i îngrijise rana de la cap. Chiar a doua zi nu părea să-şi fi venit încă în fire.

După ce fură ascultaţi încă vreo cinci martori, şedinţa se ridică.

În ziua a doua, tribunalul continuă audierea martorilor care nu se mai isprăveau. Fu ascultat până şi şeful staţiei Pietroasa, spre a da desluşiri. Preşedintele Almăjanu voia să limpezească două puncte de căpetenie şi anume: 1) Dacă într-adevăr acuzatul săvârşise crima într-un acces de somnambulism şi 2) Ce se întâmplase cu inelul care dispăruse din degetul victimei?

Primul punct era ca şi luminat. Declaraţiile martorilor din Turnu-Severin avuseseră o parte hotărâtoare în înfiriparea convingerii judecătorului. Rămânea acum cel de-al doilea. Ce se întâmplase cu inelul? Îl sustrase acuzatul sau altcineva? În această direcţie insista Almăjanu cu deosebire. Dar nu izbuti nimic. Problema inelului rămânea mai departe o enigmă.

În ziua a treia, o bună parte din şedinţă fu ocupată de depoziţia unui specialist, profesorul Dimitriu, de la Facultatea de medicină din Bucureşti, titularul catedrei de Psihiatrie. Acesta dădu ample referinţe asupra manifestărilor somnambulice, pomenind un caz clinic celebru, întâmplat în Franţa, cu patru decenii în urmă. Un tânăr inginer, Prosper Magnan, a ucis într-o noapte, într-un acces de somnambulism, pe un neguţător bogat. Prins, a tăgăduit cu înverşunare, până în ultima clipă, că ar fi comis crima. Nu l-a crezut nimeni. Probele erau zdrobitoare, a fost executat. De pe urma lui rămaseră o serie de memorii, încredinţate unui tovarăş din închisoare. Publicarea lor stârni vâlvă, datorită sincerităţii şi făcu obiectul unei interesante comunicări la Academia de medicină.

Profesorul conchise că în condiţiile unui acces somnambulic, aşadar în absenţa factorului conştient, o crimă este posibilă.

Preşedintele audie destul de sumar pe ultimii martori ai apărării, care depuseră favorabil acuzatului.

După o scurtă pauză, şedinţa se redeschise. Începea rechizitoriul ministerului public. Procurorul Ghinea se ridică. Toate privirile îl ţintuiră tăios în obiectivul lor ca pe o pradă uşoară, întrucât statura bondoacă a magistratului nu depăşea prea mult înălţimea fotoliului pe care şezuse. Era un dezavantaj mare această puţinătate a făpturii, dar ce vină avea dacă se născuse pitic? Ochii săi bulbucaţi, ca de broască, radiind scăpărări stranii, înfruntau cu semeţie hidra vrăjmaşă a sutelor de capete din sală, iar verbul oţelit îl ajuta să susţină lupta pe care o începuse în condiţii atât de neprielnice.

Pentru a sublinia premeditarea crimei, capăt esenţial de acuzare, procurorul stărui asupra intenţiilor de jefuire ale acuzatului, care nu aştepta decât o circumstanţă prielnică.

— Şi iată, domnilor juraţi, continuă Ghinea, cu fulgere şi vuiete în glas, fatalitatea dezlănţuie o catastrofă de cale ferată de care am auzit şi ne-am cutremurat cu toţii. Această nenorocire, prin proporţiile ei tragice, ar fi zădărnicit, fără îndoială, intenţiile unui tâlhar ocazional. Cine ar avea tăria, cinismul, ferocitatea, ca în acele clipe de groază, să se mai gândească la jaf, când el însuşi a trecut printr-o asemenea spaimă de moarte? Totuşi acuzatul, cu un sânge rece care ne îngheaţă, profită de această circumstanţă fără precedent în analele criminologiei, pentru a-şi pune în aplicare odiosul plan. Monstruozitatea faptei sale întrece orice limită, pentru că, deşi rănit şi pus oarecum în dificultate fizică de a acţiona, nu renunţă totuşi la tâlhărie. Dimpotrivă! Cu o sălbăticie cruntă, el va sugruma pe tovarăşul său de drum, cu care se întreţinuse cordial până în momentul ciocnirii şi care atunci gemea alături rănit. Da, ucide mişeleşte un om pe jumătate mort. Şi cine desăvârşeşte opera morţii? Un medic! Un medic se aliază cu moartea, devine slujitorul ei, întorcând brutal spatele vieţii, un medic