care uită sfânta lui menire pentru care s-a străduit prin şcoli, uită chiar omenia! Şi pentru ce toate astea? Ca să smulgă o pungă cu aur! Aurul, iată idealul căruia s-a consacrat acest tânăr pe care îl vedem încremeniţi că trăieşte şi se află în mijlocul nostru.

În sală se lăsase o linişte de cimitir. Asistenţa asculta înfiorată, cu sufletul la gură, frazele dure pe care procurorul le rostea placid, cu un calm aproape nefiresc. Nu erau fraze, ci topoare ce izbeau calp în sensibilitatea mulţimii, ciopârţind-o cu străşnicie rece, crudă, necruţătoare, iar vorbitorul nu mai arăta ca o stârpitură de om, devenise un călău cât muntele de mare.

— Dar o ancestrală fărâmă de conştiinţă, rămasă în sufletul lui Ilarie Magheru, arată acestuia adevăratele proporţii ale faptei şi – ciudat – foarte ciudat, îi stârneşte remuşcările. Iată-l acum pe acuzat stâlcit sub stânca nelegiuirii sale, iată pe acest descompus moralmente luat la întrebări de morală, paralizat de răspunderi, anulat de frică, gândind să se predea justiţiei. Dar cum să facă un asemenea act, când crima lui întrece în bestialitate tot ce poate născoci o minte bolnavă? Atunci acuzatul încearcă o deznădăjduită manevră, o salvare de ultimă oră, mărturisind sus şi tare, după cum aţi auzit, că a comis omorul în stare de somnambulism. Pe cine vrea el să îmbrobodească? Justiţia va fi întotdeauna legată la ochi, dar nicicând îmbrobodită. Ce a urmărit acuzatul invocând această maladie din bagajele lui medicale? Ei bine, vrea să-şi plaseze crima în domeniul patologiei, într-unul din cazurile care prin anormalitatea lor se întâmplă destul de rar, pentru a înlătura aspectul monstruos în care îl încadrează fapta ca să satisfacă nu ştiu ce simulacru de… demnitate. Iar pe de altă parte, vrea să-şi micşoreze culpa, invocând iresponsabilitatea, în sensul că atunci când a comis nelegiuirea, în plin acces de somnambulism, îi lipsea controlul conştiinţei; deci a lucrat sub imperiul forţelor oarbe ale inconştientului.

Nu, domnilor, omorul de care e vorba e unul dintre cele mai abjecte, premeditat şi făptuit cu conştiinţă deplină. Nu poate fi o declaraţie mai zdrobitoare decât aceea a martorului Someşan din Turnu-Severin. Presupusul acces de somnambulism trebuie să-l respingem cu indignare. E o aberaţie, dacă nu chiar o copilărie, bună de impresionat firile avide de senzaţional. Acuzatul mărturiseşte, dar nu dovedeşte că n-ar fi avut nici înainte, nici după crimă astfel de accese. Ori, cum se întâmplă ca, tocmai în momentul acela, să fie cuprins, în ciuda voinţei sale, de acea curioasă dedublare a eului?

Procurorul surâse diabolic, clătinând capul. Apoi încheie cu voce ridicată:

— Domnilor juraţi, vă solicit un verdict sever de condamnare, ca să slujească tuturor drept pildă, că justiţia ştie să pedepsească aşa cum se cuvine pe aceia care prin faptele lor au pierdut dreptul de a mai rămâne în rândurile noastre.

Tăcu brusc şi îşi reluă locul pe fotoliu, puţin aprins la faţă. Sala amorţită scoase parcă un suspin de uşurare. Câteva cucoane căutară spre acuzat cu interes. Ilarie, absent, ţinea ochii în jos, părând că se gândeşte aiurea, la lucruri străine de proces.

— Nu te speria, doctore, îi şopti Radulian din bancă, tot ce a spus nu-i decât apă de ploaie.

Magheru nici nu-l auzi. Şedinţa fu suspendată până a doua zi când începu pledoariile apărării.

 

CAPITOLUL 4 INELUL CU RUBIN

Pare-se că în mecanica fenomenologiei curente, hazardul joacă un rol mult mai mărunt decât credem. Faptele, în aparenţă disparate, se leagă totuşi unele de altele, printr-un lanţ nevăzut, sub imperiul unei forţe care nu poate să fie decât voinţa omului.

De astă dată lanţul faptic al cazului Magheru, rămas rupt până acum deoarece îi lipsea o verigă, fu completat în întregime, sub acţiunea aceleiaşi puteri.

Ce se întâmplă?

Cu câteva zile înainte de începerea procesului, o femeie tânără, foarte grasă (butoiaş de untură) intră în prăvălia bijutierului Horia.

— Ce doreşti? întrebă meşterul, cântărind-o din ochi. „Trebuie să fie slujnică, băgată la stăpân”, îşi spuse el.

Femeia nu răspunse imediat, se codea, stând nehotărâtă pe loc. În cele din urmă, trase din sân o basma, desfăcu un nod şi scoase de acolo un obiect sclipitor.

— Eu, domnule, am un inel frumos… şi aş vrea să-l vând… Da’ nu ştiu ce-mi dai dumneata pe el…

— Un inel? Să-l văd mai întâi…

Femeia i-l întinse. Bijutierul, dând cu ochii de el, tresări. Parcă îl mai văzuse cândva. Se uită din nou, îl întoarse pe-o parte şi pe alta. Nu, nu încăpea nicio îndoială… Era inelul răposatului Zăvideanu. L-ar fi recunoscut dintr-o mie… Uite, rubinul pe care îl întărise cu o zi, două, înainte de călătoria fatală şi dincoace, în spate, gravat numele moşierului. Cum o fi ajuns în mâna femeii acesteia?

— De unde ai inelul, drăguţă?

— E al meu demult, de ani de zile. Maica mi l-a dat când trăia.

— Păi, cum ţi l-a dat, că-i bărbătesc?

— O fi, dar se potriveşte pe deget… Că-s trupeşă, nu vezi?

Bijutierul se schimbase la faţă, cuprins de un tremur ciudat. Să-l cumpere şi să tacă chitic? Obiectul avea preţ mare. Dacă îl vindea la Bucureşti, ar fi pus mâna pe 70-80.000 de lei. Bani, nu glumă! Dacă totuşi, dă de vreun bucluc? Nu se hotăra încă, nu era treabă uşoară. De aceea, continuă dialogul, ca să câştige timp.

— Îţi dau cinci sute de lei. Mai mult nu face.

— Cu atât nu-l dau. E prea puţin.

— Atunci, cât ceri pe el?

— Dă-mi două mii şi ia-l… Poftim, ţi-l las la o mie cinci sute. Fără banii ăştia nu-l vând să mă pici cu ceară.

— Îţi dau opt sute. Niciun leu mai mult.

— Mai pune două, să fie o mie, ajunge atâta tocmă. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă-l las mai jos.

— Stai să mă mai gândesc.

Sigur, îl lua pe nimic, femeia habar n-avea de valoarea inelului. Dar bijutierul, ros de ispită, sta pe tăciuni. Are să fie greu de plasat la Bucureşti. Chiar Zăvideanu îi spusese că a colindat pe la mulţi bijutieri cu inelul ca să-i afle adevăratul preţ. Aşa că bijutierii s-ar zice că-l cunosc. Dacă nimereşte la vreunul dintre ei? Nu înfundă puşcăria? Nu-i rămân fata şi băiatul pe drumuri? Afurisită treabă! Mai bine ar rămâne cu faţa curată! Poate că Şerban Voinea tot îi dă