— Aide, nu te mai gândi. Şi, că mi-e degrab’… făcu femeia nerăbdătoare.

— Stai uşor… Mai întâi trebuie să-mi spui de unde eşti?

— Cam de departe, îs bănăţeancă. Da’ acu’ stau în oraş, la soru-mea, că i-a murit bărbatu şi a rămas singură. Mi-a scris să viu la ea cică pe-aici e de mâncat o pâine…

— Şi la cine faci serviciu?

— Păi la dom’ pricoror Ghinea, de la trebunal, îi văd de casă…

Cum auzi bijutierul Horia de procuror se hotărî brusc să meargă pe calea cinstei. A trăit cinstit, cinstit o să moară, s-a terminat! Deschise uşa prăvăliei şi făcu semn vardistului din colţul străzii Acesta veni în grabă.

— Vasile, ia pe femeia asta şi du-o ta secţie. Să declare acolo de unde are inelul ăsta care face aproape o sută de mii.

Femeia, când auzi ce-o aşteaptă, se făcu galbenă ca ceara şi începu a protesta.

— Da’ ce crezi dumneata ca l-am furat? Să-l arză focu’ p-ăl de pune mâna pe lucrul altuia. Să dea Dumnezeu să nu mai vadă ziulica de mâine… Că eu îl am…

— Aide, aide, vorbă multă – sărăcia omului, întrerupse sergentul autoritar şi o apucă de braţ.

— Auleo, nu merg la secţie să mă tai bucăţele, că n-am pe ce, strigă ea tăvălindu-se ca apucată de furii.

Sergentul, văzând că n-o scoate la căpătâi cu binişorul, o înhăţă vânjos de braţ şi o duse la circumscripţie, urmat de un alai de gură-cască, atras de ţipetele servitoarei. Giolgău, comisarul-şef, un bărbat bine legat, pântecos, cu uniforma ţipând pe el, scria la o masă în fund, plină cu pete de cerneală violetă.

— Ce-i, Vasile, cu dumneaei?

În clipa aceea, bijutierul îşi făcu şi el apariţia. Şeful îl întâmpină ca pe o veche cunoştinţă:

— Să fie într-un ceas bun! Cu ce ocazie pe la noi, nene Horică?

Acesta, întinzându-se peste birou, şopti discret la urechea comisarului:

— Femeia asta a venit să-mi vândă inelul răposatului Zăvideanu, care i-a fost furat cu ocazia nenorocirii de la Pietroasa.

— De unde ştii că e al moşierului?

— Cum să nu ştiu dacă mi l-a adus chiar el cu două zile înainte să-i întăresc rubinul? Acum, întrebarea e de unde şi cum a ajuns în mâinile ei?

— Eşti mata sigur că el e al conului Matei?

— Absolut sigur, cum te văd şi mă vezi…

— Hm, e încurcată rău! zise comisarul ridicându-se. De aici iasă dandana mare…

Bijutierul ridică din umeri. Giolgău, cu sprâncenele încruntate, ţintui femeia. Se apropie de ea cu paşi măsuraţi, ţinând mâinile la spate.

— Cum te cheamă, puicuţo? o întrebă mângâind-o sub bărbie cu un gest galant de donjuan.

Slujnica se trase îndărăt şi feri capul.

— Nu te speria, mândruţo, că nu-ţi face nimica nenea şefu’.

După ce află cum o cheamă, de unde e, dacă-i măritată sau nu, poliţaiul îi puse sub ochi inelul cu pricina.

— Da’ ăsta de unde-l ai matale, scumpo? Aud?

— Păi, nu-i spusei dumnealui cine mi l-a dat? şi arătă pe bijutier.

— Dumnealui îi spuseşi şi mie nu vrei să-mi spui? De ce eşti rea, măi fetiţo?

— Maica mi l-a făcut cadou de ziua mea.

N-apucă să isprăvească bine vorba, că se auzi pleosc! şi femeia, clătinându-se, dădu peste birou buimacă.

Poliţaiul grijuliu, o sprijini la vreme, să nu cadă. Se arătă foarte mâhnit de cele întâmplate.

— Ce ai tu, puică, ori nu ţi-e bine? Vai de mine, să-mi dărâmi coşcogeamitea biroul. Păi, se poate? Fii cuminte, Măriuţo, neică! Stai copăcel pe picioare. Uite-aşa!

Bijutierul înduioşat, protestă uşor:

— N-o bate, domnule şef!

— Ei nene Horică, când e vorba de dres ceasuri nu vii dumneata la mine să-mi ceri părerea. Sunt tartor bătrân în meseria asta…

Femeia îl privea încă aiurită, ţinându-se cu mâna defalcă. Apoi deodată începu să strige, ca din gură de şarpe:

— Auleo, nu mă omorâţi… că n-am furat… nici n-am făcut moarte de om…

— Ei, iaca, asta nu-mi place la tine. Taci tu, Măriuţo, cu tata. Nu vrei? Vasile ia adă-mi de colo cureluşa lu’ Sfântu’ Sisoie, cea făcătoare de minuni. Să procedăm la niţică mângâiere!

Sergentul execută porunca. Femeia văzând că lucrurile se îngroaşă, strigă îngrozită:

— Să nu dai, că spui tot!

— Păi, vezi, dragoste, de ce mă chinuieşti, păcatele mele şi mă faci să-mi calc pe inimioară? Ia să auzim noi cine ţi-a cadorisit inelu’ cu pricina? Da’ nu mă minţi, suflete?

— Un flăcău din sat, Gheorghe a lui Spârchez.

— Îhî! Te ţineai cu el?

— Ba el se ţinea după mine şi-mi tot da ghes, eu nu… aci femeia se opri şi înghiţi în sec.

— Bine. Şi ce meserie are tânărul?

— E în sârvici la gară, acar

— Unde? În ce loc?

— Păi, la noi, în Banat.

— Fetiţo, mare-i Banatul. Mie să-mi spui satul.

— Acolo unde se ciocniră trinurile: la Pietroasa.

— Aşaaa? Gând la gând cu bucurie. De ce nu spuneai din capu’ locului? Păi vezi ce rea eşti, Măriuţo, neică?! Mama ei de treabă!

Apoi, abia mai încăpându-şi în piele de satisfacţie, se întoarse spre bijutier:

— Ce zici, nene Horică? Aflarăm ceva extra, nu eşti de părere?

— Te felicit, domnule şef. Ai o abilitate profesională care m-a uluit! Pe cinstea mea!

— Mersi, zise măgulit comisarul. Eh, asta e un flecuşteţ pentru  mine. În orice caz, am mirosit o afacere bună. Să vedem ce-o să iasă de aici…

Horia plecă mulţumit, cu sufletul împăcat şi se duse întins la Şerban Voinea să-i povestească întâmplarea. Comisarul-şef dresă actele şi înainta parchetului pe Maria Predoi împreună cu corpul delict.

Surpriza, ca şi bucuria lui Kaminski fură neobişnuit de mari aflând despre ce era vorba. Deşi nu se îndoia câtuşi de puţin de vinovăţia lui Ilarie, presimţi totuşi că are să descopere lucruri noi. Luă un interogatoriu slujnicei şi o descusu în toate chipurile. În ordonanţa definitivă de dare în judecată lămurise chestia inelului, în sensul că a fost furat moşierului de vreun corb în zăpăceala operaţiunilor de salvare, sau la morga spitalului unde fusese transportat cadavrul. Dacă, totuşi, presupunea judele, dispariţia inelului ar avea vreo legătură cu crima de care era învinuit doctorul Magheru?

Nu părea nimic cu neputinţă. Deşi procesul era în curs, el avea datoria să ducă până la capăt investigaţiile ivite cu acest nou prilej, să nu scape nimic neîncercat.

Comisarul-şef Giolgău era un poliţist destoinic în care avea deplină încredere. Îl trimise cu primul tren să aresteze pe acarul Gheorghe Spârchez şi să-l aducă legat cobză. Giolgău ajunse noaptea în Pietroasa.