Şeful staţiei, Vintilescu, îl primi binevoitor. Da, aveau într-adevăr un acar cu numele acela. Beţiv, limbut, cu apucături rele, hoţ fără pereche. Se spărsese într-o noapte un vagon încărcat cu talpă. Făptaşii rămaseră nedescoperiţi, dar şeful bănuia că Gheorghe nu-i străin de furt… Era însă isteţ: ştersese orice urmă. Îi făcuse mai multe referate să fie dat afară. Pe semne că avea pe cineva la Regională, care-l sprijinea. În noaptea asta nu era de serviciu. Locuia în sat, cale de şase kilometri. Tot personalul de serviciu al staţiei dădu cam aceleaşi referinţe despre acar. Un magaziner afirmă că-l întâlnise cu un ceas înainte şi că ar putea fi găsit la cârciuma din spatele gării.

Poliţaiul rugă pe magaziner să-l însoţească. Într-adevăr, dădură peste el, beat turtă. Fără multă vorbă, îi puseră cătuşele şi Giolgău se întoarse a doua zi la Piteşti cu prada.

CAPITOLUL 5 INTEROGATORIUL

Acarul fu introdus în cabinetul judecătorului de instrucţie. Era un bărbat scund, îndesat, cu pomeţii proeminenţi, maxilarele de jos ieşite în afară, ochii duşi în fundul capului, urechile mari, pleoştite. Netuns şi nespălat, cu hainele sleioase de unsoare, aducea cu un troglodit dacă n-ar fi avut pe faţă un zâmbet isteţ, care era al vicleniei.

— Săru’ mâna, să trăiţi, zise el, îndoindu-se până la pământ.

Apoi cătă cu spaimă în juru-i. Comisarul-şef Giolgău se retrase, ducând mâna la chipiu. În cabinet rămase numai judele, grefierul şi o dactilografă. Un sergent era postat afară, la uşă.

Acarul făcu doi paşi înainte, şi căzu în genunchi la picioarele lui Kaminski:

— Dom’ judicător, să trăiţi, gemu el, scapă-mi că m-a omorât dom’ şef cu bătaia… Mămulică Doamne, ce-mi fu scris să păţesc! Of-of-of! Că nu m-atinsei de un fir de păr străin, să mă bată Dumnezeu! Făcu şi domnul pricuror Chiriţă cercetare, ne-a frecat ridichea la tot personalul gării cinci ceasuri, dar nu ne-a găsit nicio vină. Şi acu’, altă belea pe cap… Vai de viaţa mea!

— Ridică-te. Îţi dau drumul imediat dacă mărturiseşti adevărul.

— Mărturisesc, dom’ judicător, cum să nu, că-mi place adevăru’ adevărat, de când mă ştiu numai adevăru’ l-am spus. Nu mai că nu ştiu ce să mărturisesc.

Kaminski luă de pe birou inelul cu rubin şi i-l arătă.

— Îl cunoşti?

„Va să zică de inel era vorba? Ait, drăcia dracului, cum de-a ajuns în mâinile judicătorului? Numai păcătoasa de Măriuca îmi făcu pocinogul. Cap sec! Aşa-mi trebuie!… N-avusei de lucru, trebuia să i-l dau ei, în loc să-l vând. M-aşteptam că inelul e cu pricina de m-a luat pe sus sticletele, altceva ce ar fi putut să fie? Acu’ să te văd Gheorghiţă cum o-ndrugi? Auliu, mama mă-sii de treabă, nu scapă omu’ de ce i-e frică…”

În loc să răspundă la întrebare, se pomeni el întrebând. Îl cam supăra la ureche un hârşâit monoton, nu-şi dădea seama ce e şi de unde vine.

— Parcă s-aude ceva, nu-ş’ce?…

— Ascultă, omule, lasă tu ce s-aude, asta nu te interesează, mie să-mi răspunzi al cui e inelul?

— Al meu, dom’ judicător, adică a fost, da’ l-am cadorisit unei muieri.

— De unde îl aveai?

— Mi l-a vândut un creştin, e timp de atunci… O-hoo!

— Cine e vânzătorul? Cum îl cheamă?

— Ce ştiu eu? Parcă l-am întrebat de nume? Staţi să vedeţi, eram liber în ziua aia, că facem rotaţie la douăzeci şi patru de ore, aşa-i sârviciu nostru la ceferişti. Zic, hai să iau o ţuică şi mă duc în dosu gării, că acolo sunt două cârciumi, una e a lui Tingire, ailantă a lu’ Sfârlează, ştiţi, după poreclă. Eu, ca omu’ cu necazuri, mai beau câte un ţoi, să iertaţi, la alde Sfârlează, că-i om cumsecade şi mai crede rumânului. Te scrie la catastif, da’ Tingire, să te păzească Dumnezeu, e negru-n ceru’ gurii, am avut acu’ doi ani la Paşti o ceartă la cuţite, că nevastă-sa e rudă cu alde Gălbează, văru-meu dinspre partea…

— Ho! Nu bate câmpii! Mie să-mi răspunzi scurt, m-ai înţeles? Cine zici că ţi-a vândut inelul?

— Un rumân, dom-le judicător’ nu vă spusei o dată?

— Unde-aţi făcut târgul?

— În cârciumă… tocmai povesteam, da’ mă-ntrerupserăţi.

— Cine e acela, cum îl cheamă?

— Eee, dac-aş şti cum îl cheamă s-ar zice că-s tare deştept, dar nu sunt! Vezi, trebuia să-i însemn numele, să mă uit la buletin, că nu se ştie peste ce dă omul cum detei eu acuş. Na! Cap sec! şi îşi trase un pumn în ţeastă.

— L-ai întâlnit atunci pentru întâia dată?

— Atunci, săru-mâna. Bea la o masă de unu singur.

— Ce căuta să bea tocmai la cârciuma din spatele gării?

— Păi era călător, să trăiţi. Pleca şi el la oraş. Şi până să vie trinul, te mai dregi o ţiră… n-ai ce-i face.

— Cum s-a făcut tocmeala?

— Scoate inelu’ şi mă-ntreabă: Nu eşti muşteriu? Mă uit la inel, îmi place. Aveam o ibovnică, să iertaţi, om sunt! Hai să i-l cumpăr ei, îmi zic, că-i plac podoabele, lucru mare! Câte para e, întreb eu. Cerea nouă poli… Aş, zic, scump, nu face… Dacă mi-l laşi cu cinci bem aldămaşul. Dă şapte. Nu că nu pot şapte. Haide ia-l, tot nu mă costă nimic. Zicea că l-a găsit.

— Nu-ţi aduci aminte cum arăta omul la faţă? Dacă l-ai vedea l-ai recunoaşte?

— De, nu prea mă pui garant, dom’ judicător! Că s-au scurs de-atunci trei anişori! Dacă era o lună, două, treacă-meargă!

— Notează, domnule grefier! Va să zică, declari că au trecut trei ani de când l-ai cumpărat? Bagă de scamă, Spârchez!

Acarul cătă speriat spre judecător:

— Trei să nu fi fost, da unu’ jumate tot…

— Mă, tu minţi de spurci pământul!

— Să mor dacă mint, dom-le judicător! Uite, asta mi-e crucea! Şi acarul se închină.

„Da, minte prosteşte de cum a deschis gura, gândi Kaminski. Trage nădejde că poate voi crede un cuvânt din ceea ce spune. Accidentul s-a petrecut acum nouă luni, adică în iunie. Zăvideanu avusese inelul în deget. Chiar bijutierul Horia declară că i-l dăduse la reparat cu două zile înainte de a pleca la Buziaş. Nicio îndoială că acarul prădase. Acum nu-mi rămâne decât să-l strâng în cleştele logicii pentru a-i smulge mărturisirea.”

— Când i-ai dăruit ibovnicei inelul cu pricina? întrebă repede judecătorul.

— Păi, să tot fie vreo trei luni de-atunci…

— Aşa, strigă Kaminski, aveai prin urmare inelul la tine de un an şi jumătate şi când