l-ai cumpărat te gândisei să i-l faci ei cadou. Ia să-mi spui acum de ce i l-ai dat abia după un an şi mai bine?

Gheorghe Spârchez rămase năuc. Nu se aştepta la o astfel de întrebare.

— Haide, răspunde fără tărăgăneală.

— Dom judicător, să mor, nici eu nu ştiu cum s-a făcut!

— Vezi că minţi, ticălosule? Tu n-aveai de gând să-l dai ibovnicei. Ea te-a văzut într-o seară cu inelul în deget s-a uitat la el şi plăcându-i te-a rugat să i-l dăruieşti. Mai întâi n-ai vrut, însă după două ceasuri de sfadă, te-ai înduplecat.

Acarul se uită năucit la Kaminski.

— A spus ea aşa? îngăimă el, simţind că-i vine ameţeală.

— Mai mult decât atât, ai pus-o să jure pe toţi sfinţii că n-o să vândă niciodată inelul, nici să spună cuiva de unde-l are.

— Dom’ judicător muierea asta minte de-ngheaţă apele. Nu te lua după ea, păcătoasa dracului!

— Ssst! Nu insulta aici!

Kaminski sună. Gardianul de la uşă de ivi numaidecât.

— Introdu femeia!

Când Maria Predoi dădu cu ochii de Gheorghe, se trase un pas îndărăt, scoţând un ţipăt de surpriză. Nu se aşteptase să-l găsească aici. Acarul, încruntat, cu pumnii strânşi în cătuşe o străfulgera cu privirile, parcă ar fi vrut s-o sfâşie.

— Nu-i aşa, femeie, că i-ai văzut inelul în deget şi pe urmă i l-ai cerut?

— Aşa e, domnu’ judicător, toată seara mă rugai să-mi dea mie inelul (ce-i trebuia lui?) şi abia a vrut, că mai bine-l ţinea să şi-l bea cu apă ne-ncepută. Da’ parcă un făcut a fost ca să paţ eu acuma ruşine…

Şi Maria începu să plângă şi să-şi şteargă lacrimile cu poalele fustei.

— Taci din gură, că nu paţi nimic. Astăzi o să-ţi dau drumul.

— Ce pomană ţi-ai face, dom’ judicător!

— Ascultă aici ce te întreb. Şi răspunde-mi scurt: te-a pus să juri când ţi-a dăruit inelul?

— Da, dom’ judicător, m-a pus… păi cum… Să nu spun la nimeni că e de la el şi să mă păzească sfântul să-l vânz…

— De ce ţi-era frică, Spârchez, şi o ţineai de rău? Că doar tu ai cumpărat inelul, nu l-ai furat. Ai?

— Minte dom-le judicător, bag mâna-n foc… Eu i l-am dat de bună voie, să mă bată Dumnezeu, întări acarul rugător. Apoi, adresându-se femeii, cu voce rugătoare: Te-am pus eu să te juri, fa Măriuco? Ţi-am spus eu să nu spui că ai inelul de la mine?… De ce mă bagi în puşcărie, bun-nevinovat?

— Sfârşeşte, răcni judele, bătând cu pumnul în masă. Unde te trezeşti aici?

— Să trăiţi, făcu umil acarul, îndoindu-se din mijloc.

După o tăcere scurtă, Kaminski îl întrebă:

— Unde-ai fost în noaptea ciocnirii?

— Am alergat tot personalul gării să dăm o mână de ajutor la schilozi!

— Erai de serviciu?

— Da, să trăiţi, eram… cum să nu…

— Ţie ţi-a povestit ceva din noaptea aceea? se adresă judele femeii.

— Ba mi-a spus. Cum se răsturnaseră trinurile cu dosu-n sus, că era o groază de morţi şi că el a scăpat fo patru suflete.

— Şi pentru care motiv vreai să vinzi inelul? De ce nu te-ai ţinut de legământ?

— Păi, îmi ziceam că nu prea o lucru curat cu el. Dacă Gheorghe a fost la prăpădu’ cu trinurile, te pomeneşti că l-o fi scos din deştu’ unui mort, că de cumpărat nu prea-l ştiu eu galanton. Ş-atunci de ce să port, săraca de mine, lucru blestemat? Mai bine îl vânz şi scap, naibilor, de blestem.

— Taci, viperă, că te… gemu înăbuşit acarul cu ochii injectaţi şi cu faţa descompusă, smucindu-se din cătuşe.

Kaminski îl ţintui aspru cu privirile fără să scoată o vorbă. Flăcăul, intimidat, îşi domoli anevoie îndârjirea.

— Du-te, femeie! Eşti liberă!

Maria Predoi se întoarse nedumerită la judecător:

— Adică, să mă duc acasă, de-adevărat?

— Da, da…

— Săru’ mâna, că mare pomană îţi făcuşi, trăite-ar Maica Precista! oftă ea uşurată şi făcu câţiva paşi îndreptându-se spre uşă. Dar înainte de a ieşi, se întoarse pe loc, răzgândită:

— Da’ lu’ Gheorghiţă nu-i daţi drumu’ săracu’?

Kaminski îşi muşcă buzele ca să nu surâdă. Naivitatea femeii îl dezarma o clipă. Răspunse aspru:

— Aide, vezi-ţi de treabă… că altfel o păţeşti şi tu…

Slujnica dădu să iasă:

— Barem nu-l canoniţi prea tare, că e şi el suflet de creştin.

După plecarea femeii, judecătorul făcu o pauză de destindere:

— Care va să zică te-ai apucat să-mi spui parascovenii, ai?

— Crede-mă dom’ judicător, adevărat spusei, îngăimă Gheorghe întunecat, cu capul în piept.

— Mă Spârchezule, eu din capul locului ştiam tot, înţelegi? Te-am întrebat numai aşa, de formă, ca să văd dacă eşti sincer. Inelul cu pricina l-ai furat unui boier în noaptea accidentului. Degeaba îmi cânţi tu verzi şi uscate.

— Dom-le judicător… vă faceţi păcat cu mine… se rugă acarul dezarmat în pragul mărturisirii.

Atunci Kaminski întrebuinţă trucul obişnuit în asemenea împrejurări, care dădea roade mai cu seamă la oamenii simpli.

— Dac-ar fi numai inelul treacă-meargă… Pacostea mare e că pe lângă inel, i-ai furat boierului şi banii…

Acarul sări în sus ca fript:

— Care bani?

— Un pachet cu bancnote. O jumătate de milion. Acu’ să te văd pe unde scoţi cămaşa?

— Banii nu i-am furat, să mă trăsnească Sfântu Ilie dacă i-am furat, izbucni acarul, văzându-se pocnit din senin cu o nouă vină. Am vrut numai să-i iau… dar i-am pus repede la loc… că intrasem în vagon cu lanterna să scot morţii şi răniţii şi m-a strigat don’ Vintilescu, zice: Gheorgheee! – şi eu numaidecât am ieşit afară… Îmi poartă pică, mi-ş’ ce tot are eu mine…

— Stai. Stai. S-o luăm binişor. Zici c-ai intrat în vagon cu lanterna. Ce căutai acolo?

— Păi, aveam poruncă de la dom’ şef să ajutăm pe răniţi, adică să-i cărăm afară.

— Erai singur? Altcineva nu te întovărăşea?

— Singur am fost, să trăiţi, că era o groază de vagoane şi noi numai zece-doişpe oameni, până să vie ajutoarele de la Caransebeş.

— Dar în compartimentul cu pricina, cine se afla?

— Bine n-am prea văzut. Mai mult de doi boieri zic că n-or fi fost.

— Şi ce făceau acolo? N-ai auzit gemete, strigăte după ajutor?

— Aş, nici pâs nu ziceau. Taci, că-s morţi, socoteam în sinea mea. Unul dintre ei era răsturnat într-o rână, cu faţa mânjită de sânge. Ţinea omul o mână pe piept, vezi dumneata, aşa rămăsese de la moarte, săracu’! În deget un inel sclipea, afurisitu’, de-mi lua ochii!… Ceasu’ rău! M-a îndemnat necuratu’… Că sunt om sărac lipit, săru’ mâna dom’ judicător, abia prididesc cu braţele, păcatele