portul Salonicului. Aceste descrieri halucinante rămăseseră atît de întipărite în memoria copiilor, încît, mulți ani mai tîrziu, cu o clipă înainte ca ofițerul trupelor regulate să fi dat ordin plutonului de execuție să tragă, colonelul Aureliano Buendía avu timp să retrăiască acea blîndă după-amiază de martie în care tatăl său își întrerupse lecția de fizică și rămase dintr-o dată înmărmurit, cu brațul în văzduh, cu privirea fixă, aplecîndu-și urechea spre depărtări, spre fluierele, spre tamburinele și zurgălăii țiganilor care veniseră din nou în sat pentru a prezenta ultima și cea mai uluitoare descoperire a învățaților din Memfis.

Erau alți țigani. Bărbați și femei tinere care nu vorbeau decît limba lor, specimene splendide cu pielea unsă cu ulei, cu mîini de gînditor, ale căror dansuri și cîntări răspîndiră prin ulițele satului o veselie nebunească, cu papagalii lor bălțați care recitau romanțe italiene, cu găina care oua o sută de ouă de aur în ritmul tamburinei, cu maimuța dresată care ghicea gîndurile, cu mașina universală care servea atît la cusutul nasturilor cît și la potolirea fierbințelii, cu aparatul pentru uitarea amintirilor reale, cu emplastrul pentru a-ți omorî timpul și cu alte mii de născociri, atît de ingenioase și neobișnuite încît José Arcadio Buendía ar fi vrut să inventeze o mașină de memorat, ca să nu uite nici una din ele. Acestea schimbară satul într-o clipă. Locuitorii din Macondo se simțiră dintr-o dată pierduți pe ulițele lor, asurziți de această petrecere forfotitoare și zgomotoasă.

Ținînd cîte un copil de fiecare mînă, ca să nu-i piardă în înghesuială, izbindu-se de saltimbanci, cu dinții îmbrăcați în aur, și de jongleri cu șase brațe, sufocat din pricina mirosurilor amestecate de gunoi și santal pe care le răspîndea mulțimea, José Arcadio Buendía umbla ca un nebun, căutîndu-l peste tot pe Melchiade, pentru a-l ruga să-i dezvăluie secretele acestui coșmar miraculos. Se adresă mai multor țigani care nu înțelegeau de loc limba lui. În cele din urmă se îndreptă spre locul unde Melchiade obișnuia să-și întindă cortul, și dădu peste un armean taciturn care lăuda în limba spaniolă un elixir care te făcea invizibil. Acesta înghițise dintr-o sorbitură o cupă plină cu o substanță chihlimbarie în clipa cînd José Arcadio Buendía își croi cu brutalitate calea prin mijlocul grupului, care asista cu gura căscată la spectacol, și reuși să-i adreseze întrebarea sa. Țiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se pierde într-o băltoacă de păcură fumegîndă și puturoasă deasupra căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său: „Melchiade a murit”. Sub lovitura acestei vești, José Arcadio Buendía rămase ca împietrit, încercînd să-și stăpînească durerea pe care o resimțea, pînă cînd oamenii strînși acolo se risipiră chemați de alte spectacole și pînă ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai tîrziu, alți țigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, și că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adîncă. Cît despre copii, lor nu le păsa de această veste. Își băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenția minunată a învățaților din Memfis, anunțată la intrarea unui cort care, după aceleași spuse, ar fi aparținut regelui Solomon. Stăruiră atît de mult încît José Arcadio Buendía plăti cei treizeci de reali și-i conduse pînă în mijlocul cortului unde stătea un uriaș cu pieptul păros și cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas și cu lanț greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriașul ridică capul, din sipet răbufni un suflu înghețat. În interior nu se vedea decît un enorm bloc transparent, închizînd o mulțime nesfîrșită de ace peste care țîșneau în steluțe multicolore pîlpîirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuși că băieții așteptau din partea lui o explicație pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă țiganul. Este gheață.

Fără să înțeleagă, José Arcadio Buendía își întinse mîna spre bloc, însă uriașul îi opri gestul. „Încă cinci reali pentru a-l atinge”, îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti și apoi putu pune mîna pe gheață, ținînd-o acolo cîteva minute, cu inima săltînd de bucurie și totodată de teamă la contactul cu misterul. Neștiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experiență miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mîna pe ea, dar și-o retrase îndată: „Frige”, strigă el înspăimîntat. Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenție. Extaziat în fața acestei minuni autentice, își permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante și de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali și, punînd mîna pe blocul de gheață, așa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenție a epocii noastre.

[1] Plantă originară din Cuba, asemănătoare rodului pămîntului.

[2] Plantă bogată în amidon.

[3] Un fel de cuptor folosit de vechii alchimiști.

[4] Păsări cîntătoare.

II

Cînd în secolul al XVI-lea, corsarul Francis Drake atacă Riohacha, străbunica Ursulei Iguarán se înspăimîntase atît de tare de alarma și loviturile tunurilor încît, pierzîndu-și capul, șezu pe o plită încinsă. Arsurile făcură din ea o soție nefolositoare pentru tot restul zilelor. Ea nu se putea așeza decît pe o rînă, proptită pe perini, și probabil că acest fapt i-a afectat felul de a merge, deoarece niciodată nu a mai fost văzută umblînd în public. Renunță la toate felurile de deprinderi și relații sociale, obsedată de ideea că trupul ei mirosea a pîrlit. Zorile o apucau în curte, necutezînd să doarmă, deoarece visa că englezii pătrundeau prin fereastra odăii, cu cîinii lor sălbatici de atac, și că o supuneau la chinuri rușinoase cu fierul înroșit. Soțul ei, un negustor aragonez de la