era sufletul vasului şi împreună cu echipajul său forma un tot de nedespărţit. Comandantul nu se îndoia de existenţa cetaceului şi nici nu îngăduia ca vreunul dintre oamenii de pe bord să pună la îndoială acest fapt. Credea în el, aşa cum unele femei bătrîne cred în Leviathan{6} — cu inima, nu cu judecata. Monstrul exista cu siguranţă, şi comandantul îşi jurase că are să scape mările de ticăloşiile lui, pornind să-l înfrunte ca legendarul cavaler de Rhodes sau ca neînfricatul Dieudonne de Gozon, care se luptase cu şarpele ce-i pustia insula. Farragut era hotărît să lupte pe viaţă şi pe moarte. Altă cale nu exista.

Ofiţerii de pe bord împărtăşeau părerea comandantului lor. Trebuia să-i auzi vorbind, discutînd, certîndu-se, cîntărind posibilităţile întîlnirii şi cercetînd întinderea nesfîrşită a oceanului. Mulţi stăteau de pază cocoţaţi pe catarge fără ca nimeni să le-o ceară, făcînd astfel o corvoadă pe care în orice altă împrejurare ar fi blestemat-o. Atîta timp cit soarele era pe cer, catargele erau pline de mateloţi care nu puteau răbda să stea liniştiţi pe punte. Şi cu toate acestea, Abraham Lincoln nu apucase încă să despice apele suspecte ale Pacificului.

Cît despre echipaj, n-avea altă dorinţă decît să întîlnească monstrul, să-l prindă cu cangea, să-l tragă pe bord şi să-l taie în bucăţi. Oamenii supravegheau marea cu o atenţie încordată. Dealtfel, comandantul Farragut pomenise de o sumă de două mii de dolari, destinată oricărui marinar sau ofiţer care va semnala primul apariţia animalului. Înţelegeţi, deci, cu cît zel scrutau marea cei de pe Abraham Lincoln.

Nici eu nu mă lăsam mai prejos decît ceilalţi, făcîndu-mi, la rîndul meu, partea de observaţii zilnice. Pentru că toţi cei de pe vas erau «numai ochi», cred că fregata ar fi putut mai curînd să se numească Argus. Singur Conseil, prin nepăsarea lui. nu se potrivea deloc cu entuziasmul care domnea pe bord.

Spuneam că Farragut îşi înzestrase vasul cu aparate potrivite pentru pescuitul uriaşului cetaceu. În privinţa aceasta nu l-ar fi întrecut nici chiar un vas de vînat balene. Avea toate uneltele cunoscute, de la cangea care se aruncă cu mîna, pînă la săgeţile dinţate şi gloanţele explozive. Pe bord se afla chiar şi un tun perfecţionat care se încărca pe la chiulasă şi care avea pereţii groşi şi gura îngustă; cred că modelul lui trebuie să se găsească la Expoziţia universală din 1867. Instrumentul acesta preţios, venit din America, zvîrlea la o distanţă de vreo 16 km un proiectil conic care cîntărea 4 kg. Deci vasului nu-i lipsea nici un mijloc de distrugere. Dar asta nu era totul; pe vas se afla şi Ned Land, regele vînătorilor cu cangea.

Ned Land era un canadian uimitor de îndemînatic; nimeni nu-l întrecea în primejdioasa lui meserie. Pe lîngă îndemînare, avea sînge rece, îndrăzneală şi viclenie, aşa că trebuia ca o balenă să fie tare isteaţă sau un caşalot din cale afară de şiret, ca să scape de lovitura cangei sale.

Ned Land avea vreo patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, puternic, cu o înfăţişare serioasă, tăcut şi cîteodată violent, mai cu seamă atunci cînd îl nemulţumea cineva. El atrăgea privirile tuturor, iar ochii săi pătrunzători îi dădeau o înfăţişare şi mai gravă.

Comandantul Farragut dăduse dovadă de multă înţelepciune atunci cînd îl angajase pe omul acesta care, datorită ochilor şi braţelor sale, făcea cît tot echipajul la un loc. N-aş putea să-l asemăn mai bine decît cu un telescop puternic, care ar fi totodată şi un tun gata oricînd de tragere.

Cine zice «canadian», zice «francez» şi, oricît de puţin vorbăreţ era Ned Land, trebuie să mărturisesc că prinsese pentru mine o oarecare simpatie. Pesemne că îl atrăgea naţionalitatea mea. Era pentru el un prilej de a vorbi, iar mie îmi dădea putinţa să aud limba veche a lui Rabelais, care e folosită încă în unele provincii canadiene. Familia lui trăia în Quebec şi era atît de numeroasă încît forma un întreg trib de pescari îndrăzneţi, încă de pe vremea cînd oraşul acesta ţinea de Franţa. Încetul cu încetul, Ned prinse gust de vorbă; mie îmi plăcea să-l ascult istorisindu-şi întîmplările petrecute în mările polare. Era nespus de multă poezie în povestirile sale despre pescuitul de balene şi despre lupta cu uriaşele mamifere. Punea în ele atîta viaţă, încît mi se părea că ascult vreun Homer canadian care îmi cîntă o nouă Iliadă, petrecută în regiunile Nordului. Îl descriu pe tovarăşul acesta îndrăzneţ aşa cum îl cunosc eu astăzi, cînd am devenit prieteni buni, legaţi cu acea dragoste nezdruncinată care se naşte şi se întăreşte în împrejurările cele mai înfricoşătoare. Ah, viteazule Ned! Aş vrea să mai trăiesc încă o sută de ani, numai ca să-mi amintesc cît mai mult timp de tine!

Şi acum, care era părerea lui Ned Land despre monstrul marin? Trebuie să mărturisesc că, dintre toţi oamenii de pe bord, el singur era acela care nu credea deloc în existenţa monstrului. Ba chiar se ferea să vorbească despre aceasta; dar într-o zi am căutat să aflu ce gîndea.

La 30 iulie, deci cam la trei săptămîni după plecarea noastră, fregata se găsea în dreptul Capului Blanc, la treizeci de mile sub vîntul care bătea dinspre coastele Patagoniei. Era o seară minunată. Trecuserăm de Tropicul Capricornului. Pînă la Strîmtoarea lui Magellan, în sud, nu mai aveam de străbătut nici şapte sute de mile. În mai puţin de opt zile, nava Abraham Lincoln trebuia să brăzdeze valurile Pacificului.

Stăteam pe punte unul lingă altul, Ned Land şi cu mine, vorbind vrute şi nevrute şi privind apele acestei mări misterioase, ale cărei adîncuri nu fuseseră străpunse pînă atunci de privirile oamenilor. Am adus în mod firesc vorba despre cetaceul uriaş, cîntărind sorţii de izbîndă sau de nereuşită ai expediţiei noastre; văzînd însă că Ned mă lasă să vorbesc fără ca el să spună mare lucru, l-am întrebat de-a dreptul:

— Cum se poate, Ned, să nu crezi în existenţa cetaceului pe care-l căutăm? Ai oare motive deosebite ca să fii atît de neîncrezător?

Vînătorul cu cangea mă privi cîteva clipe fără să-mi răspundă, îşi lovi fruntea largă cu palma, aşa cum