seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate – douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă – dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.

  — Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun… Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să… că aşa vine, nu-i aşa? – şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă – în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună „alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?… Ba să faci şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.”

  — Domnule căpitan – căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern – eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi… să ne despărţim”… Poţi dumneata să spui: „nu… eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi…” Da?

  — Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ… eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.

  Am intervenit nervos şi aproape şuierat… Atât de viu şi ca mimică, încât toţi s-au întors spre mine.

  — Nu, nici atunci.

  Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.

  — Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.

  Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.

  — Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi?

  — Dacă e vorba de o simplă împreunare, da… are drept să zică: nu mai vreau… Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi vândute cu toptanul: „aşa am auzit… aşa vând” să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.

  Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.

  M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi groaznică, vocea căpitanului Corabu:

  — Sublocotenent Gheorghidiu…

  Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.

  Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gândit: sunt pierdut… liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.

  M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în picioare şi mult mai voinic decât mine, mă aştepta, a înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. Căpitanul mi-a întâlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori poate, în viaţa mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era să fiu sfâşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet la suflet, de la element la element.

  Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.

  În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care scoteau tacâmurile…

  — Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă trei posturi!

  Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.

  — Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gândul să plec totuşi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.

  Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de aproape:

  — Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?

  Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.

  — Nimic.

  — Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?

  Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în întâmplare.

  — M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi