Problemă: regulatorul consumă 21,5 ninja-pirați. Chiar dacă mai adaug ceva din celulele de alimentare ale habitatului, abia ar putea alimenta regulatorul vreme de o zi solară, darămite să mai și călătorim.

Trebuie să mai analizez problema.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 199

M-am prins. Știu cum să alimentez oxigenatorul și regulatorul atmosferic.

Problema cu vasele sub presiune mici este toxicitatea dioxidului de carbon. Poți să ai tot oxigenul din lume, odată ce dioxidul de carbon trece peste 1 la sută, începi să te simți moleșit. La 2 la sută e ca și cum ai fi beat. La 5 la sută e greu să rămâi conștient, iar la 8 la sută te va ucide, în cele din urmă. Supraviețuirea n-are legătură cu oxigenul, ci cu eliminarea CO2.

Asta înseamnă că am nevoie de regulator. Dar n-am nevoie de oxigenator tot timpul. Trebuie doar să scot dioxidul de carbon din aer și să completez cu oxigen. Am 50 de litri de oxigen lichid în două rezervoare de câte 25 de litri aici, în habitat. Asta înseamnă 50.000 de litri în formă gazoasă, suficient cât să dureze 85 de zile. Nu suficient ca să fiu salvat, dar destul de mult.

Regulatorul poate să separe dioxidul de carbon și să-l stocheze într-un rezervor, adăugând oxigenul necesar în aerul meu. Când îmi scade rezerva de oxigen, pot să campez o zi și să folosesc toată energia pentru funcționarea oxigenatorului. Astfel, consumul de curent al oxigenatorului nu-mi epuizează combustibilul pentru călătorie.

Deci voi lăsa regulatorul în funcțiune tot timpul, dar o să pornesc oxigenatorul numai în zilele dedicate folosirii lui.

Trecem la următoarea problemă. După ce regulatorul îngheață dioxidul de carbon, oxigenul și azotul rămân tot în stare gazoasă, dar au -75°C. Dacă regulatorul le trimite înapoi în aerul meu fără să le încălzească, în câteva ore o să fiu înghețată pe băț. Majoritatea curentului consumat de regulator e folosit la încălzirea aerului de retur, ca să nu se întâmple așa ceva.

Dar eu am un mod și mai bun de a-l încălzi. Ceva ce NASA n-ar lua în considerare nici în cea mai ucigătoare zi a lor.

GTR-ul!

Da, GTR-ul. Poate ți-l amintești din incitanta mea călătorie către Pathfinder. Un încântător bulgăre de plutoniu atât de radioactiv, că dă 1.500 de wați de căldură, pe care îi folosește ca să genereze 100 de wați de electricitate. Ce se întâmplă cu ceilalți 1.400 de wați? Ies sub formă de căldură.

În călătoria către Pathfinder a trebuit practic să scot din izolația roverului ca să ventilez naibii excesul de căldură din chestia aia. O să lipesc izolația la loc, pentru că vreau să-mi încălzească aerul de retur de la regulator.

Am făcut calculele. Regulatorul folosește 790 de wați ca să reîncălzească permanent aerul. Cei 1.400 de wați ai GTR-ului sunt mai mult decât capabili de o astfel de sarcină, precum și să păstreze roverul la o temperatură rezonabilă.

Pentru testare, am închis încălzitoarele din regulator și i-am notat consumul de curent. După câteva minute le-am pornit din nou. Iisuse Hristoase, chiar c-a fost rece aerul de retur! Dar am obținut datele pe care le doream.

Cu încălzire, regulatorul necesită 21,5 ninja-pirați. Fără ea… (suspans) 1 ninja-pirat. Corect, aproape toată energia era consumată de încălzire.

La fel ca majoritatea problemelor din viață, și aceasta poate fi rezolvată cu o doză de radiație pură.

Mi-am petrecut restul zilei răsverificând calculele și făcând și alte teste. Toate au fost în regulă. Sunt în stare să fac asta.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 200

Azi am transportat roci.

Am vrut să știu ce fel de randament energetic va avea roverul/remorca. Pe drum către Pathfinder, am avut 80 de kilometri cu 18 kilowați-oră. De data asta, încărcătura va fi mult mai mare. O să tractez remorca și toate celelalte catrafuse.

Am dat roverul cu spatele până la remorcă și am prins clemele de remorcare. Destul de ușor.

Remorca se depresurizase de ceva vreme (la urma urmei, are vreo câteva sute de găurele în ea), așa că am deschis ușile ambelor sasuri ca să văd direct în interior. Pe urmă am aruncat înăuntru câțiva bolovani.

A trebuit să ghicesc greutatea. Cel mai greu lucru pe care-l am de dus cu mine e apa. Echivalentul a 620 de kilograme. Cartofii mei congelați o să mai adauge 200 de kilograme. O să am probabil mai multe celule solare decât înainte și, poate, un acumulator din habitat. Plus regulatorul atmosferic și oxigenatorul, desigur. În loc să cântăresc tot calabalâcul, am aproximat că sunt vreo 1.200 de kilograme.

O jumătate de metru cub de bazalt cântărește cam tot atâta (mai mult sau mai puțin). După două ore de muncă de sclav, timp în care m-am văicărit o grămadă, am reușit să-l încarc pe tot.

Apoi, cu ambele acumulatoare complet încărcate, am făcut ture în jurul habitatului până ce le-am consumat complet.

Cu o năucitoare viteză maximă de 25 de km/h, nu vorbim tocmai de o călătorie plină de senzații și acțiune. Dar am fost impresionat că a putut să mențină viteza în ciuda greutății suplimentare. Roverul are un cuplu de torsiune spectaculos.

Dar legile fizicii sunt niște perfide și au pretins răzbunare pentru greutatea adițională. Când mi s-a terminat energia parcursesem doar 57 de kilometri.

Asta a însemnat 57 de kilometri pe teren neted, fără să trebuiască să pornesc regulatorul (care nu va consuma mult, cu încălzirea oprită). Să zicem 50 de kilometri pe zi, ca să fim siguri. La viteza asta, o să dureze 64 de zile ca să ajung la Schiaparelli.

Dar ăsta e doar timpul necesar călătoriei.

Din când în când va trebui să mă opresc o zi și să las oxigenatorul să folosească tot curentul. Cât de des? După câteva socoteli am constatat că rezerva mea de 18 ninja-pirați poate să alimenteze oxigenatorul suficient cât să facă O2 pentru 2,5 zile