— Şi o să-mi scrii?

  — In fiecare săptămână.

  — Scrii şi pentru mine câteva rânduri? întrebă Reiko.

  — Da, cu mare plăcere.

  La ora unsprezece, Reiko a desfăcut canapeaua şi a transformat-o în pat, exact cum procedase şi cu o seară în urmă. Ne-am urat noapte bună, am stins luminile şi ne-am culcat. Neputând să adorm, am scos din rucsac Muntele vrăjit şi o lanternă. Am citit o vreme. Puţin înainte de miezul nopţii, uşa de la dormitor s-a deschis uşor şi Naoko a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Nu mai era Naoko din seara precedentă, ci Naoko cea adevărată. Privirile erau normale, mişcările sprintene. Mi-a şoptit la ureche:

  — Nu ştiu de ce, dar nu pot să adorm.

  — Nici eu, am zis. Am pus cartea la o parte, am stins lanterna, am luat-o în braţe şi am sărutat-o. Bezna nopţii şi sunetul ploii ne învăluiau.

  — Ce-ar zice Reiko dacă ne-ar vedea?

  — Nu te-ngrijora, doarme tun. Şi când doarme, apoi doarme, nu glumă.

  Naoko m-a întrebat apoi:

  — Mai vii să mă vezi?

  — Vin.

  — Chiar dacă eu nu pot face nimic pentru tine?

  Am dat din cap. Îi simţeam sânii lipiţi de pieptul meu. Am urmărit cu palma conturul trupului ei, peste halatul de noapte: de la umeri, în jos, pe spate, până la şolduri. Am repetat gestul de câteva ori, încet-încet, încercând să-mi întipăresc în minte moliciunea trupului ei. Am stat îmbrăţişaţi o perioadă de timp, iar apoi Naoko mi-a atins fruntea cu buzele şi s-a dat jos din pat. Halatul de un bleu palid se unduia uşor, în bezna camerei, asemenea unui peşte.

  — La revedere! spuse Naoko în şoaptă.

  Am adormit, ascultând ploaia.

  Dimineaţa mai ploua încă. Era o ploaie frumoasă, de toamnă, aproape insesizabilă, diferită de ploaia torenţială de cu o seară în urmă. Îţi dădeai seama că plouă doar pentru că vedeai încreţiturile de pe suprafaţa bălţilor şi auzeai picăturile clipocind pe streşini. Când m-am trezit, o ceaţă lăptoasă învăluia peisajul, dar, de îndată ce a răsărit soarele, aceasta s-a risipit în bătaia brizei, iar munţii şi dealurile din împrejurimi mi s-au arătat în toată splendoarea lor.

  Am luat micul dejun împreună cu fetele, ca în dimineaţa precedentă şi apoi ne-am dus la colivie să vedem de păsări. Naoko şi Reiko purtau pelerine galbene, cu glugă, iar eu am îmbrăcat un pulover peste care mi-am pus o canadiană subţire. Aerul era umed şi rece. Aveam impresia că şi păsările încercau să evite ploaia, deoarece se înghesuiseră toate în spatele coliviei.

  — Se face frig când plouă, nu-i aşa? am întrebat-o pe Reiko.

  — De-acum, cu fiecare ploaie, o să fie tot mai frig, până va veni zăpada. Norii dinspre Marea Japoniei lasă-n urma lor tone de fulgi de nea când trec pe-aici.

  — Ce faceţi cu păsările, iarna?

  — Le ducem înăuntru, normal. Ce să facem cu ele, să le îngropăm în zăpadă şi să le scoatem congelate la primăvară? După aceea să le dezgheţăm, să le readucem la viaţă şi să ţipăm: „Hei, toată lumea la masă!” Nu se poate!

  Am zgândărit cu degetul plasa de sârmă şi, deranjând papagalul, acesta a dat din aripi şi a ţipat: „Rahat! Mulţumesc! Nebuno!”

  — Pe acela aş vrea să-l congelez, spuse Naoko, cu o privire tristă. Chiar cred că o să înnebunesc dacă-l aud în fiecare dimineaţă.

  După ce am făcut curat în colivie, ne-am întors acasă. În timp ce-mi făceam bagajele, fetele se pregăteau să plece la câmp. Am plecat împreună şi ne-am despărţit imediat după ce am trecut de terenul de tenis. Ele au luat-o la dreapta şi eu mi-am continuat drumul, drept înainte. Ne-am luat rămas-bun şi le-am promis că voi mai veni. Naoko mi-a zâmbit şi a dispărut după colţ.

  Am trecut pe lângă mai mulţi oameni în drum spre poartă şi toţi purtau aceleaşi pelerine galbene, cu glugă, ca Naoko şi Reiko. Toate culorile aveau o nuanţă şi o strălucire aparte în lumina soarelui. Pământul era negru-negru, crengile pinilor de un verde sclipitor, iar oamenii îmbrăcaţi în galben arătau ca nişte duhuri speciale cărora li se permitea să calce pe pământ doar în dimineţile ploioase. Se deplasau în tăcere deplină, ducând cu ei unelte, coşuri şi saci.

  Portarul şi-a amintit numele meu, l-a bifat pe lista vizitatorilor şi eu m-am îndreptat spre ieşire.

  — Înţeleg că eşti din Tokyo, spuse bătrânul, văzând adresa din registru. Am fost şi eu o dată acolo. Doar o dată. Acolo se mănâncă nişte carne de porc grozavă!

  — Da? am întrebat eu, neştiind ce să-i răspund.

  — Celelalte mâncăruri din Tokyo nu mi-au plăcut, dar carnea de porc a fost delicioasă. Cred că au crescătorii speciale acolo.

  I-am spus că nu ştiu şi că e prima oară când aud de aşa ceva.

  — Când aţi fost la Tokyo? l-am întrebat.

  — Păi, ştiu eu? zise el, dând din cap. Parcă a fost pe vremea când s-a căsătorit Prinţul Moştenitor. Fiul meu era la Tokyo şi mi-a spus că trebuie să văd şi eu oraşul măcar o dată în viaţă. Atunci am mâncat carne de porc… În 1959.

  — A, da, pe vremea aceea trebuie să fi fost bună, am zis.

  — Acum nu mai e? a întrebat el.

  L-am asigurat că nu ştiam mare lucru despre carnea de porc şi mi s-a părut că răspunsul meu l-a dezamăgit. El ar fi vrut să continuăm conversaţia, dar i-am spus că trebuia să prind autobuzul şi am luat-o spre drum. Deasupra râului mai pluteau nişte pete de nori, dar vântul blând încerca să le ducă spre versantul muntelui din apropiere. Din când în când mă opream, mă întorceam şi oftam, fără un motiv anume. Aveam senzaţia că am păşit pe o planetă unde gravitaţia era alta. A, da, bineînţeles,