Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice româneşti ceva ce nu făcea parte din tradiţia noastră.

  Atunci au început să fie prigoniţi într-adevăr aceşti tineri care voiau schimbări adânci în ţară şi în moravurile politice ale ţării. Codreanu – achitat de un juriu popular după uciderea prefectului – creează împreună cu câţiva apropiaţi, într-o atmosferă mistic-religioasă. Legiunea Arhanghelului Mihail, care se va numi mai apoi şi Garda de Fier. Ce voiau ei? Ziceau că vor să cureţe ţara de moravurile politice murdare, să înlăture influenţa pernicioasă şi cosmopolită a evreilor şi a masonilor; se voia întoarcerea la un trecut popular, mitic, folosind uneori expresii care ni se par acum de o mare naivitate („Să facem o ţară ca soarele sfânt de pe cer" etc.). Codreanu, numit de partizanii săi doar „Căpitanul", umbla prin sate în port naţional, uneori călare pe un cal alb, ca în basme. Era, în toată purtarea lor, un parfum arhaic – dar în acele momente de mare criză economică şi de nedumerire politică, cu un foarte ridicat procent de şomaj printre tinerii intelectuali, entuziasmul lor oarecum copilăresc a fost atât de contagios încât după puţin timp se poate spune că o mare parte a tineretului studenţesc, dar şi preoţi, meseriaşi, muncitori se leagă de această mişcare legionară.

  Lumea de astăzi, mai cu seamă sincerii democraţi, nu mai înţelege cum oameni de calitatea intelectuală a filosofului Nae Ionescu, de calitatea lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, şi a atâtor altora de mare valoare intelectuală şi morală, s-au putut lăsa entuziasmaţi de această mişcare. Din punct de vedere social, chiar dacă iniţiatorii proveneau din straturi apropiate de popor, recrutarea ulterioară a atins toate straturile sociale, şi s-au găsit printre militanţii de frunte ai mişcării un număr impresionant de persoane purtând nume „istorice": Cantacuzino, Ghica, Sturdza, Mânu etc.

  A existat un fel de orbire colectivă. Numai târziu – mult mai târziu, după experienţa războiului – ne-am dat noi seama că orice mişcare presupunând un partid unic duce în mod fatal la crimă. Cu atât mai mult, în contextul lumii de azi, reînvierea mişcării legionare apare ca o anacronică şi primejdioasă aberaţie, în 1933, după victoria lui Hitler în alegerile din Germania, legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de regele Carol să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier. Trei săptămâni mai târziu era asasinat în gara Sinaia de trei legionari. Un asasinat şi mai greu de justificat va avea loc în 1936, când o echipă de zece legionari (studenţi în teologie!) împuşcă, pe patul său de spital, pe disidentul legionar Mihai Stelescu, ciopârţindu-i apoi trupul cu topoarele şi dănţuind în jurul cadavrului (unii etnologi au văzut în această scenă abia credibilă o reminiscenţă a ritului antic al Cabirilor!). Totuşi, succesul Legiunii sporeşte, mai cu seamă când o grupă de voluntari din Legiune merge în Spania să lupte în rândurile „franchiştilor", iar doi dintre ei, Moţa şi Marin, mor în luptă, înmormântarea lor solemnă, la Bucureşti, în ianuarie 1937, revelă lumii amploarea luată de mişcare. Apoi, în alegerile din decembrie 1937, primul-ministru desemnat de regele Carol, liberalul Gheorghe Tătărescu, în mod cu totul excepţional, nu reuşeşte să câştige alegerile (obţinând doar 36 % din voturi în loc de cele 40 de procente necesare – după lege – pentru a deţine majoritatea în Parlament).

  Instaurarea dictaturii regale.

  Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune electorală" între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară" (eticheta electorală a Legiunii). Rezultatul a fost că regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă (dar nu din Legiune): poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.

  S-ar zice că regele Carol i-a adus la putere numai ca să compromită extrema dreaptă, şi cu prilejul unei noi crize (economico-financiare, plus presiune externă), să dizolve Parlamentul şi să instaureze dictatura regală (februarie 1938), inventând apoi, la sfârşitul anului, un partid unic, cu totul artificial, „Frontul Renaşterii Naţionale".

  Faţă de toate dictaturile pe care le-am cunoscut mai târziu, s-ar părea azi că dictatura regală a fost mai puţin dură decât cele ce vor urma: scurta experienţă legionară, dictatura generalului Antonescu, apoi, mai cu seamă, cei 45 de ani de regim comunist. De altfel, Carol al II-lea, un an-doi după venirea pe tron, a avut norocul de a profita de o restabilire a situaţiei economice mondiale, care a avut repercusiuni favorabile şi asupra ţării noastre, astfel încât anii domniei lui au fost o epocă de relativ progres economic şi o perioadă de mari construcţii în Bucureşti; se fac de asemeni primele drumuri asfaltate din ţară. Din păcate, acest „boom" economic a fost umbrit de suspiciunea în legătură cu profiturile ilicite obţinute de anturajul regal, profituri ilicite de care era acuzată şi amanta regelui, foarte impopulară, Elena Lupescu, pentru care regele divorţase de regina Elena (din familia regală a Greciei).

  Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran – şi chiar pentru orice guvernant —: s-a „dezbărat" de persoana „charismatică" a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, şi a fost sugrumat împreună cu toţi cei care-i executaseră pe I. G. Duca şi pe Stelescu. Suprimarea „Căpitanului" şi arestarea principalilor fruntaşi ai mişcării au dus la dezorganizarea Legiunii şi la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima. Zece luni după asasinarea lui Codreanu, la câteva săptămâni de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial