pentru toţi cetăţenii. Puteţi să faceţi ce doriţi, atâta vreme cât respectaţi regulile bibliotecii şi nu îi deranjaţi pe ceilalţi vizitatori. Puteţi să răsfoiţi ce doriţi şi cât doriţi. Sunteţi libere să scrieţi orice în raport. Pe noi nu afectează în nici un fel, indiferent ce aţi scrie. Până acum am făcut totul aşa cum am crezut noi de cuviinţă, fără sprijinul sau instrucţiunile nimănui şi avem de gând*să facem acelaşi lucru şi în continuare.

  După ce pleacă Oshima, cele două femei schimbă o privire, apoi se uită amândouă la mine. Îşi închipuie probabil că sunt iubitul lui Oshima. Eu aranjez fişele fără să spun uimic. Şuşotesc între ele în dreptul rafturilor, apoi îşi strâng lucrurile ca să plece. Au nişte expresii înţepenite. Le înmânez rucsăcelele şi nici măcar nu îmi mulţumesc.

  După un timp, Oshima se întoarce şi îmi dă două rulouri

  ^e spanac. Arată ca nişte tortilla verzi umplute cu legume Si ton, acoperite cu sos alb. Le mănânc pe post de masă de Prânz. Fierb apă şi îmi fac şi un ceai Earl Grey.

  — Tot ce am spus mai devreme e adevărat, îmi zice Oshima după ce mă întorc de la masă.

  — Deci la asta v-aţi referit când mi-aţi spus că sunteţi o persoană ciudată?

  — N-o spuneam ca să mă laud, dar sper că eşti de acord că nu exageram deloc, nu?

  Încuviinţez.

  Oshima râde.

  — Din punct de vedere al sexului, sunt femeie, însă nu am sânii mari şi nici menstruaţie. Dar nu am nici penis, testicule sau barbă. Pe scurt, n-am nimic. Sunt pe cât se poate de aerisit. Probabil că nu ai cum să înţelegi ce înseamnă asta.

  — Probabil.

  — Uneori, nici eu nu mai înţeleg. Până la urmă ce sunt?

  Eu ce sunt?

  Clatin din cap.

  — Dacă e pe aşa, nici eu nu prea ştiu ce sunt.

  — Clasica criză de identitate, încuviinţez.

  — Dar cel puţin tu ai o idee, cât de cât. Eu n-am.

  — Să ştiţi că eu vă plac orice aţi fi, spun eu.

  Este prima dată în viaţa mea când declar aşa ceva. Mă înroşesc la faţă.

  — Îţi mulţumesc, spune el punându-mi o mână pe umăr.

  Este foarte clar că sunt puţin altfel faţă de toată lumea, dar în fond sunt tot om. Aş vrea să înţelegi asta. Nu sunt un monstru, ci un om obişnuit. Simt şi mă comport la fel ca oricine altcineva. Însă, uneori, percep această mică diferenţă ca pe un abis. Desigur, în privinţa acestui lucru, chiar n-ara ce să fac.

  Oshima ia de pe birou creionul lung şi ascuţit şi îl priveşte. Creionul arată ca o prelungire a sa.

  — M-am gândit că ar trebui să-ţi dezvălui acest lucru cât mai repede posibil. Preferam să auzi totul direct, din gura mea, decât de la altcineva. Azi mi s-a părut o ocazie bună.

  Nu pot să spun că a fost o experienţă prea plăcută, nu?

  Încuviinţez.

  — Fiind aşa cum sunt, să ştii că am fost supus la nenumărate discriminări, în nenumărate feluri. Numai cei care au trecut prin aşa ceva pot înţelege ce înseamnă discriminarea şi cât de adânc te poate răni. Suferinţa este diferită pentru fiecare în parte şi lasă propria ei cicatrice. Cred că şi eu îmi doresc corectitudine şi imparţialitate la fel de mult ca oricare altul. Dar şi mai sătul sunt de oamenii lipsiţi de imaginaţie, de acei „oameni găunoşi” ai lui T. S. Eliot. Sunt oameni care îşi umplu acea parte găunoasă, lipsită de imaginaţie, cu paie reci şi merg mai departe fără măcar să bage de seamă şi care încearcă să-şi impună insensibilitatea asupra celorlalţi aruncând cuvinte goale. Pe scurt, oameni precum cele două de mai devreme.

  Oshima oftează şi învârte creionul între degete.

  — Homosexual, lesbiană, heterosexual, feministă, porc fascist, comunist, Hare Krishna, pentru mine nu contează.

  Nu mă interesează ce steag arborează. Ce nu pot eu să suport sunt aceşti indivizi goi. Când sunt pus în faţa lor, simt că nu mai pot să rabd şi spun lucruri de la care ar trebui să mă abţin. Mai devreme ar fi trebuit să le las în pace şi să nu mă afecteze ce spuneau. Sau aş fi putut să o chem pe doamna Saeki şi să las totul în seama ei. S-ar fi descurcat cu ele zâmbind. Dar nu pot. Spun şi fac lucruri de care nu e nevoie. Nu mă pot abţine. Este unul dintre punctele mele slabe. Şi ştii de ce e un punct atât de slab?

  — Pentru că, dacă aţi sta să luaţi în serios fiecare om fără imaginaţie, nu v-ar ajunge o viaţă întreagă.

  — Exact, spune Oshima şi îşi apasă uşor tâmpla cu guma de la creion. Chiar aşa e. Uite, Kafka Tamura, ţine minte un lucru. Cei care l-au omorât pe iubitul din copilărie al doamnei Saeki erau astfel de indivizi. Intoleranţa, mintea îngustă, lipsa de imaginaţie. Teoriile absurde, limbajul de lemn, idealurile uzurpate, sistemul înţepenit. Acestea sunt lucrurile de care mă tem cu adevărat. Le detest şi îmi este groază de ele. Ce e bine şi ce e rău – sigur, e şi asta o Problemă foarte importantă, dar o astfel de eroare de judecată, în cele mai multe cazuri, nu e ireparabilă. O poţi îndrepta, atâta vreme cât ai curajul să recunoşti că ai greşit.

  Însă mintea îngustă, lipsa de imaginaţie, intoleranţa sunt ca nişte paraziţi. Îşi schimbă gazda, îşi schimbă forma şi se perpetuează la nesfârşit. Sunt fără speranţă şi nu am de gând să le permit să intre aici.

  Oshima arată cu creionul spre rafturile de cărţi, dar se referă la întreaga bibliotecă.

  — Aş vrea să pot râde în voie de lucrurile astea şi să le las să treacă pe lângă mine.

  Capitolul 20

  Când şoferul camionului frigorific l-a lăsat pe Nakata în