clopot, au venit amestecându-se cântările buciumelor. Tot satul întâi s-a suit pe prispe cu mâna streşină la ochi; apoi, rânduri, rânduri, s-a îndreptat spre ţintirim.

  S-a făcut slujbă mare, cum puţine s-au mai văzut în Sabasa. Asupra rămăşiţelor descoperite ale lui Nechifor Lipan bătea pieziş soarele auriu de aprilie. Preoţii au cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cântat cu glas înalt veşnica pomenire. Vitoria a venit lângă cucoana Măria şi a rugat-o, cu glas pripit, să aibă ea grijă de cele din urmă rânduieli şi mai ales să nu uite să ceară în clipa anumită vinul pentru stropit şi găina neagră care se dă peste groapă. Bătrâna pe care a tocmit-o ajutoare le are toate în traistă – numai să i le ceară. O roagă pe cucoana Măria să-i facă această mare binefacere, căci ea trebuie să steie lângă soţul său în clipa asta de despărţire. Îl mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-1 mai vadă până la învierea cea din veac.

  Atuncea, apropiindu-se, şi-a pus mâna în creştet şi şi-a mânat broboada neagră pe ceafă. Aducându-şi după asta degetele ca nişte gheare asupra frunţii, a părut că vrea să-şi smulgă ochii.

  A strigat:

  — Gheorghiţă! De ce m-ai lăsat!

  Cu aşa glas a strigat, încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi; şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului.

  Cucoana Măria s-a repezit spre dânsa ferind lumea cu palmele într-o parte şi într-alta. S-a aplecat, a cuprins-o de umeri şi a tras-o la o parte. Vitoria s-a lăsat dusă. Apoi, desfăcându-se cu uşurinţă, s-a întors iar lângă Lipan ş-a îngenunchiat.

  — Să vie şi băietul! A ţipat ea.

  Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-şi ochii cu braţul drept. Nu ştia ce să spuie. Îi era ruşine să bocească faţă de bărbii, ca o femeie.

  Cucoana Măria a săltat iarăşi în sus pe munteanca şi oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. Îndată l-au coborât şi s-a auzit huruitul bulgărilor de pământ. Vitoria s-a întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului său un pumn de ţărână.

  XVI.

  La poarta ţintirimului au stat ajutor lângă Vitoria domnu Toma şi cucoana Măria. S-a dat fiecăruia dintre cei care ieşeau, întru pomenirea mortului, un sfert de pane ş-un păhărel de rachiu. Bărbaţii şi femeile şopteau închinarea rituală: „Dumnezeu să-1 ierte!”, deşertau dintr-o dată băutura, apoi frângeau din pane o bucată cu care îşi astupau arsura plăcută a gurii.

  Copiii râdeau şi se hârjoneau printre morminte.

  După ce făcură împărţeala pomenilor şi a colivei, preoţii îşi scoaseră de pe ei odăjdiile. Mai aveau un crâmpei de slujbă, care nu era dintre cele mai uşoare. Vitoria grăbi spre ei, ca să-i poftească la praznic, acasă la domnu Toma. Acolo aveau să se adune şi oamenii stăpânirii, cu domnu subprefect, şi gospodarii străini veniţi de peste munte.

  Gospodina lui domnu Toma făcuse toate cum putuse mai bine. Fiind vremea postului celui mare, în privinţa mâncării era mai greu. Dar era băutură destulă şi bună, care împlinea lipsurile. Mai ales era un vin din jos, de la Odobeşti, în care domnu Toma îşi punea toată credinţa.

  Când s-au aşezat la masă, soarele era în asfinţit. Răposatul îşi găsise în sfârşit hodina. Cei vii începură să mănânce găluşte de post şi curechi prăjit cu oloi de cânepă. Preoţii şi cu domnul subprefect stăteau la locul de cinste, în fundul odăii. Gospodarii de la Doi Meri mai cătră margine. Vitoria se aşeză în apropierea lor.

  După ce cinstiră câteva pahare, începură a vorbi despre treburile de pe lumea asta.

  Dumneata, domnule Calistrat, zise munteancă, mi se pare că nu prea mănânci.

  Ba mănânc, slavă Domnului şi bogdaproste.

  Atunci nu bei. Se cuvine să bei pentru un prietin.

  Ba mai ales am băut. Mă gândesc că suntem departe şi avem a porni la drum asupra nopţii.

  Ce are a face asta? Parcă dumnitale ţi-i frică noaptea? Văd că ai baltag.

  Am.

  Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca să văd şi eu. Şi pe urmă vei mai bea şi altele, după pofta inimii dumnitale. Arată-mi şi mie acel baltag. Poftesc să-1 văd. Are şi Gheorghiţă, flăcăul meu, unul, alcătuit întocmai la fel.

  Bogza rânji nu cu voie bună şi trecu femeii baltagul, prin latura mesei. Femeia îşi chemă flăcăul. Era la spatele ei.

  — Gheorghiţă, ia vezi şi tu. Pare-mi-se că tot aşa-i ş-al tău. Numai că al tău abia a ieşit din foc şi de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi şi ştie mai multe.

  Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse mâna spre armă; apoi şi-o retrase. Flăcăul îi cerceta cu luare-aminte ascuţişul curb şi părţile late.

  Lasă-1 să se uite şi să vadă, domnu Calistrat, zise munteancă. Dumneata poftim şi mai cinsteşte un pahar de vin de la Odobeşti. Dumneata cunoşti şi ştii tare bine că asemenea vin mai ales îi plăcea şi lui Nechifor Lipan. Eu cred aşa, vorbi ea deodată cu alt glas, întorcându-se către meseni. Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal pe drumul Stânişoarei şi se gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.

  Ce ţi-a spus? Râse Bogza.

  Mi-a spus cum a fost, răspunse munteancă privindu-1 aţintit şi zâmbind.

  Asta n-oi mai crede-o.

  Ba s-o crezi. Îţi aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan avea cu el ş-un câne?

  Mi-aduc aminte. Îi zicea Lupu. Era harnic câne şi viteaz.

  Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu ştiu şi asta, că acel câne s-a pus pentru stăpânul lui, când i-a văzut în primejdie viaţa.

  Se poate să se fi pus.

  Crezi că a pierit şi cânele?

  Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit.

  Aşa zic şi eu.