trei cruci, femeia salută pe sfinţi. Înturnându-se spre ochii micşoraţi şi plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atât cum merge cercetarea omului stăpânirii, cât mai ales cum stă în picioare, împotriva unor hotărâri mai tari decât oamenii, acel om care-şi arată colţii prin buza despicată.

  — El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după deget, lămurea cu înverşunare munteanca. Nu ştie, sărmanul, cum că ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis şi l-am citit deplin. Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dânsul. Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-1 văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-aş putea să-1 lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde 1-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, care-i încă prost şi copil, nu-1 pot pune. Aşa că vreau să-1 împung şi să-1 tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbuşit atâta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puţine zile, cu nour. Stau şi mă mir într-o privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea şi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat şi l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos şi să-1 bocesc. Dar ştiu eu cine mi-a dat îndemn şi putere. Am făcut toate ş-am să mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi; am vorbit, dragă cucoană Mărie, şi printr-o sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, şi de partea cealaltă era domnu prefect, şi l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, să-mi deie voie să-1 îngrop în ţintirim. Să nu rămâie între lupi; să-1 aduc între creştini. Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă. Râdeau bărbaţii de mine, cum mam spăriat auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ş-acuma s-apropie vremea să le sfârşesc.

  Munteanca îşi lăsă fruntea pe umărul soţiei lui domnu Iorgu Vasiliu şi începu a plânge şi a suspina. După asta îşi şterse lacrimile, îndesat, cu mâneca şi se pregăti de plecare.

  Toată alcătuirea încurcată din acel colţ de la Suha, cu duşmăniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu vorbele deşarte, cu spaimele ascunse şi cu nădejdile, s-a încărcat în căruţe ş-a trecut muntele Stânişoara, în preajma mortului care aştepta cea din urmă alinare lângă făclia lui de ceară.

  Domnu Toma avusese grijă să aducă la faţa locului un car cu doi boi frumoşi. Îl împodobise cu cetină şi aşezase în el sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de faţă trei preoţi şi trei oameni cu buciume; şi patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma: două din Borca şi două din Sabasa, care ştiau să plângă şi să bocească mai bine. În căruţa dascălului a adus pomenile. Preoţii îşi aveau şi ei o nadişancă vopsită verde. (Nadişancă – brişcă.) S-au înşirat oamenii cu prapurile şi cu crucea. Alţii au coborât racla în râpă ş-acolo Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Bărbaţii au opintit sus povara destul de uşoară, au aşezat sicriul în car; au pus peste capac un lăvicer vrâstat negru şi roş ş-au dat de veste: gata. Atunci cel de la coarnele boilor a îndemnat ş-a făcut semn şi celor dinainte cu steagurile şi crucea. La cel dintâi popas, preoţii au coborât, au făcut rugăciune ş-au înălţat cântare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, priveghind rânduielile şi având la îndemână o babă cu sulurile de pânză pentru datina podurilor. Când au pornit iar, au sunat muntenii din buciume, dând veste spre depărtarea văilor. După ce au stat buciumaşii, au prins a plânge şi a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea şi asculta cu luare-aminte. Deşi aceasta era pentru dânsa ziua cea mai grea şi se zbuciuma ea singură mai mult decât toate ostenitoarele, se socotea destul de mulţămită.

  Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. Bogza umbla despărţit de Cuţui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră; nu se priviseră. Numai când sătenii au suit din râpă racla şi au potrivit-o în car şi i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca să se uite să vadă rămăşiţele mortului.

  Vitoriei i se părea că Bogza nu s-a putut opri. Dimpotrivă, nici o clipă omul nu avusese gândul să se stăpânească. Era ca într-o fierbinţeală bolnavă şi altceva nu dorea deocamdată decât să vadă. Dacă ar fi cu putinţă să vadă de-aproape în ce stare se află ţeasta. Căci dacă nu se cunoaşte vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricine cu uşurinţă ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cu cal, în râpă.

  Femeile umblau şi ele despărţite, repezindu-şi din când în când ascuţişuri de duşmănie. Toate le observa munteanca şi le cântărea în capul ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru buna rânduială şi avea vreme să se alăture şi de cucoana Măria, şoptindu-i ceva cu grabă. Gheorghiţă nu se afla de faţă. După porunca mamei lui, încălecase cum ajunsese ea, venind de peste Stânişoara, şi coborâse înainte în Sabasa ducând cânele şi tărhatul mortului.

  Au mers aşa până ce alaiul a fost zărit din vale de cătră oamenii tocmiţi care privegheau în turnul bisericii. Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de