Cum nu s-au numărat parale? Ce vorbeşti dumneata? Nu ţi-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas?

  Ştiu, domnu Cuţui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra.

  Cum nu vorbeşti de asta? Atunci ce tot spui?

  Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face şi se amestecă în treaba asta a noastră. Dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine ce-a fost şi aveţi să spuneţi. Mortul a spus atâta cât trebuie, domnu Ilie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te uiţi aşa la mine? Acu mai rămâne să spuneţi şi dumneavoastră, şi pe urmă gata. După asta, domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindumi nădejdea în ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu Calistrat şi te rog şi pe dumneata, domnu Ilie, să nu laşi aşa pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniţi să fiţi faţă când l-om pune în locaşul de veci.

  Cuţui o asculta cu luare-aminte, privind într-o parte.

  Cum ai spus?

  Să vii, domnu Ilie. Vine şi domnu Calistrat.

  Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă.

  — Îmi pare bine, domnu Ilie, şi să vă luaţi şi soţiile. Avem să facem oleacă de praznic.

  Vitoria ieşi, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta şi pentru sărbătoarea mortului, îşi lăsase opincile şi-şi pusese încălţările cele bune, cu vârfuri de glanţ. Trecu pe cărări zbicite şi pe drumul cel mai scurt, până la prăvălia lui domnu Iorgu Vasiliu. Găseşte acolo căruţa tocmită, în care avea să încapă în voie, alături de dânsa şi o bună prietină cum era cucoana Măria. Acolo, după ochiul cel rotund de geam, ştia mai ales că avea să afle pe Gafiţa, chemată în mare grabă de Ghiţişor.

  După ce intră şi scoase de pe dânsa sumăieşul, se aşeză pe un scăunel şi privi cu plăcere spre cucoana Măria. Se întoarse şi spre Gafiţa. Îi păru bine c-o găseşte. Nici nu se aştepta s-o întâlnească. Îi pare bine mai ales pentru că poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului întâi şi întâi domnu Calistrat; după aceea domnu Ilie. Dar nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum îi întreabă.

  Cum îi întreabă? Şi ce-i întreabă? Se interesă, cu destulă grijă, Gafiţa.

  Îi întreabă fel şi chip. Înainte de a intra acolo, am văzut şi pe femeia lui Bogza.

  Hm! Ai văzut-o? Dar ea, mă rog, ce caută acolo?

  — Nu ştiu. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu nişte femei. Atâta pot a spune, dragele mele, că doresc în toată viaţa mea să nu vorbească despre mine prietinele.

  Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel.

  Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel de intrică. Mă gândesc că nu-i toată lumea urâtă, nici calică, nici proastă; nu trăieşte când cu notarul, când cu jandarul. Ştiu eu că acestea-s nişte vorbe din zavistie. Un lucru l-aş înţelege mai puţin decât toate: să arunce năpaste. Să mă ferească Dumnezeu. Eu sunt cea mai năcăjită şi mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă şi sărăcuţă, dar n-aş cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd oameni cumsecade, aşezaţi bine la casele lor, ţinând la nevastă şi îmbrăcând-o cât se poate de frumos – n-aş putea, Doamne fereşte, cuteza să arunc o vorbă, să se creadă cumva că aş avea vreo bănuială. Deci l-am şi rugat pe domnul Ilie să poftească mâni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urmă a unui prietin.

  Gafiţa era o femeie năltuţă, subţire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseţa lui, încondeiat cu sprâncene codate şi cu ochi mari ca migdalele, umezi şi negri. Purta catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcâie nalte. La vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Cu râsuri în faţă, îi sta şi mai bine. Zâmbi ascuţit, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine şi găsi destule vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei trăiesc pe lumea asta şi mai cu samă la Doi Meri. Cât priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic, Ilie Cuţui îşi are baltagul acasă, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-1 spurce.

  Pentru soţul meu eu pot să jur, cu mâna pe sfânta cruce.

  Ştiu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea mai asuprită – şi nu mă întorc asupra nimănui. Aştept de la Dumnezeu să se facă lumină. Hotărârea Lui are să cadă la vreme.

  Să cadă, se ascuţi Gafiţa, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să primească pedeapsă. Cine râde, să cunoască plânsul.

  Ştiu, o linişti iar Vitoria. Ştiu că domnu Ilie răspunde cu dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nici o grijă. Orice or spune unii şi alţii, eu şi de Bogza am anume părere. Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.

  Să ştii, leliţă Vitorie, că semne sunt şi altele.

  Ştiu, ştiu asta.

  Nu ştii! Dumneata socoteşti că eu azvârl numai aşa vorbe. Spun din durere şi din usturime, căci de o bucată de vreme nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase.

  Te cred, dragă.

  Se amestecă, blând, şi soţia lui domnu Iorgu Vasiliu:

  — Nu te potrivi. Dumneata rămâi cum eşti. Ce ţi-a dat Dumnezeu, nu poţi împrumuta.

  Gafiţa râse, alinată. Aşa era mai frumoasă. Tovarăşele ei o pândeau pieziş şi-şi aruncau săgeţi cu ochii. După ce n-au mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndată, în odăiţa plină de scorţuri şi de ştergare, ochii Vitoriei se întristaseră şi se întoarseră către răsărit, la icoane. Făcând