bucuri de deosebită consideraţie. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai datoria să răspunzi. Căci de la Dorna şi până aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Aţi călătorit împreună; aţi mâncat împreună. Nu-i aşa?

  Aşa este.

  Fiind aşa, te rog să binevoieşti a-mi spune unde v-aţi despărţit.

  Apoi să vie şi Ilie Cuţui, să fie de faţă. Să spuie şi el. A fost şi dânsul acolo.

  Îl întreb şi pe dânsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaş. Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am încredinţare deplină? Eu nu sunt învăţat să obijduiesc pe nimeni. Aşa că să fii bun să-ţi aduci aminte când v-aţi despărţit, ca să pot prinde un fir.

  Care fir?

  Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva.

  Care urmă? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă năcăjiţi, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atâta, cum că eu şi Cuţui ne-am despărţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa Prutului, s-a lehămetit şi s-a hotărât să se lase de turma asta. „Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, şi duceţi-vă sănătoşi. Să deie Dumnezeu să aveţi spor de la dânsele. Eu mă întorc acasă.”

  Aşa a spus?

  Da; întocmai.

  Şi i-aţi dat banii?

  I-am dat banii. I-am numărat hârtii de câte o mie şi de câte o sută.

  Nevasta mortului stătea umilită într-un colţ al odăii, cu capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme.

  Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fără a se clinti. Gospodarii i-au numărat paralele.

  Celălalt sta la o parte ş-a văzut.

  Care celălalt? Se încruntă Bogza.

  Lasă-ne, femeie, hotărî subprefectul. Nu încurca lucrurile.

  Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creştin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse munteanca zâmbind cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut când s-au numărat banii. Acela trebuie cunoscut şi urmărit.

  Dar n-a fost nici un străin, femeie; ţi-am mai spus.

  Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza.

  Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că vorbesc de domnu Cuţui?

  Domnu subprefect se întărâtă puţintel:

  Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost? Îl cunoaşte?

  Nu cunosc; poate pentru ca să ştie Cuţui.

  Nu ştie nici el. De unde să ştie? Să zicem că i-au ieşit hoţii înainte şi gata!

  Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?

  — Nu-1 amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneţi că nu-i martor, eu tac.

  Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu-i nevoie, căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu n-am venit pentru alta aici, decât să vă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas. Eu atâta treabă mai am în aceste locuri şi pe urmă mă duc acasă, rugând stăpânirea să găsească ea pe făptaş. Eu ştiu că domnu subprefect are să-1 găsească, aşa că, în privinţa asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veţi da toate desluşirile şi veţi ajuta cum veţi putea. Iar la îngropăciune numaidecât să veniţi.

  Subprefectul îşi bătea nerăbdător cizma cu vărguţa pe care o ţinea în mână. Secretarul, la măsuţa lui, asculta, neştiind ce să mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, încheindu-şi sumăieşul. Pe dânsa n-o mai interesa întru nimic cercetarea.

  Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceţi o asemenea cinste.

  Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă domnu subprefect socoate că ne putem duce.

  Veniţi cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă poftesc. Mâni îi facem soţului meu petrecerea din urmă. Merge şi domnu subprefect.

  Eu?

  Da, se înţelege. Parcă acolo nu puteţi sta de vorbă, cum staţi ş-aici? Ba încă acolo domnu Bogza poate şi-a aduce şi mai bine aminte.

  Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase tabacherea, o deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Femeia puse mâna pe clampa uşii. Plictisit, subprefectul o aştepta să plece. I-ar fi poruncit să se ducă, însă ea era un om cu sentimente delicate.

  Mai am eu ceva de spus, vorbi subţire femeia, dar las pe mâni. Vorbim după aceea.

  După care?

  După ce astrucăm pe Nechifor Lipan, (astruca – a îngropa, a înmormânta.) El a spus ce avea de spus. Te-aştept numaidecât, domnu Bogza.

  Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgând fum după fum din ţigara-i groasă.

  Vitoria ieşi. În odaia cealaltă erau jandarmi. Cuţui sta la o parte, pe o laiţă, şi fuma şi el dintr-o ţigară tot aşa de groasă ca a lui Bogza. Munteanca zâmbi, oprindu-se:

  V-aţi sfătuit să vă faceţi ţigările la fel şi-n aceeaşi vreme? Vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata.

  El? Mă prepune pe mine? Tresări cu îndârjire Ilie Cuţui.

  Ce să te prepuie? Că ai fost de faţă la numărătoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva.

  Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale gospodarul, aşezându-se iar pe laiţă.

  Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost cineva de faţă, care-a văzut banii, ş-acela-i făptaşul. Dar s-a dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva că, dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani. Dacă n-are bani, cine să-1 ucidă? Dacă nu s-au numărat parale,